FOTO „Pescăruşul arctic“. Exploratoarea Uca Marinescu, o viaţă între cei patru poli ai Pământului

Pentru exploratoarea Uca Maria Marinescu, prima femeie din lume care a atins toţi polii Pământului, geografici şi magnetici, timpul şi spaţiul sunt noţiuni relative. La Polul Nord a fost proiectată în anul 2025, iar în strâmtoarea Bering, pe linia internaţională şi invizibilă de schimbare a datei, a experimentat cum poţi fi, la distanţă de câţiva metri, în ziua de ieri şi în cea de azi

Performanţele exploratoarei Uca Marinescu pot fi rezumate doar prin superlative. Este prima româncă ce a ajuns în Antarctica, cea mai rece regiune a lumii. Este prima femeie din lume care ajunge, într-un singur an, în 2001, la cei doi poli geografici ai Pământului, Nord şi Sud. Este şi prima femeie din lume care atinge toţi cei patru poli, geografici şi magnetici, dar şi primul român, cea de-a treia femeie din lume şi prima ca vârstă care ajunge la Polul Nord şi Polul Sud pe schiuri, la 61 de ani.

Tricolorul românesc a însoţit-o în ascensiunile de pe Elbrus, Kilimandjaro, Mont Wilhelm – Papua Noua Guinee, Tavanbogd, Mongolia, Altaiul Siberian sau pe Mont Blanc.

Iar printre toate aceste performanţe care încep cu „primul român care“ sau „prima femeie din lume care“, Uca Marinescu a străbătut tot globul, în expediţii solitare, de la sud la nord şi la est la vest, din America de Sud până în Canada, din Australia până în Groenlanda şi din China până în Tunisia. Fără teamă, cu deschidere către oameni şi nou, către o nouă filosofie de viaţă şi spiritualitate.

„Chemarea de a călători mă domină şi apare fără să o pot evita“, îşi explică viaţa de explorator Uca Marinescu. În 2010, şi-a promis că se va opri, că a fost destul un „pescăruş arctic“ prin lume, aşa cum i-a spus un şaman că a fost într-o viaţă anterioară, dar, de câteva zile abia s-a întors din Nepal, unde a stat în satele de şerpaşi, şi are în plan cel puţin alte trei expediţii, în Mongolia, din nou, pe fluviul Enisei, din Siberia şi, iarăşi, în Antarctica.

Fotografia din 2025

Nu se poate opune fascinaţiei acestei lumi, iar timpul şi spaţiul i-au devenit noţiuni relative. „În timp ce înaintam către Polul Nord magnetic, în 2007, printre undele puternice care se manifestă în această zonă şi care te fac să cobori capul ca pentru a trece pe sub un obstacol, am simţit pentru prima dată cât de relativ este timpul. Am făcut fotografii cu gheaţa şi zăpada groasă din jur pentru că aici nu trăieşte nici măcar un ţânţar. Iar la întoarcere, uitându-mă pe aparat, am observat că data trecută pe poze era 2025, un capriciu al aparatului foto, tulburat de magnetismul puternic al zonei. La fel, când am ajuns în strâmtoarea Bering, în zona insulelor Diomede, unde este linia internaţională de schimbare a datei. Un pas înainte însemna că ai trecut în ziua de ieri, un pas înapoi că eşti, iarăşi, în ziua de azi. În Tunisia am găsit opincile româneşti. Dacii noştri tineri au fost luaţi de soldaţii romani în Cartagina şi s-au stabilit acolo. În Alaska şi Siberia am găsit în costumele populare locale motive geometrice din portul românesc. În Tibet am văzut cum se joacă şotronul. Cred că timpul şi spaţiul sunt noţiuni relative, posedăm, ancestral, un tot comun, care aparţine întregii lumi, dar care, în timp, s-a dispersat“, explică cum şi-a schimbat filosofia de viaţă Uca Marinescu.

Expediţiile, lecţii de viaţă

Din fiecare călătorie într-un punct al acestei lumi, a învăţat ceva. Spre Polul Nord, de exemplu, şi-a exersat limitele şi a experimentat conflictul dintre minte şi trup. „Am reuşit în ultimul moment să ajung în această expediţie. Eram singura femeie, alături de zece bărbaţi. Mergeam zilnic, câte 17 kilometri pe schiuri, era foarte frig şi obositor şi, din când în când, mă întrebam în gând cine m-a pus să vin, că nu voi reuşi. Şi mi-am dat seama că, în timp ce gândeam aşa, de fapt, mergeam, doar în cap era o problemă. Mergeam ca un robot, iar după aproximativ 100 de kilometri am simţit că nu mai pot. Atunci conducătorul expediţiei mi-a spus că mai avem doar 1,7 kilometri. Ceremonialul Polului cere să parcurgi distanţa repede, doar pe schiuri, fără bagaje. Dar eu mergeam foarte încet, iar atunci când am fost întrebată de ce procedez aşa am spus «Sunt atât de fericită încât dacă ajung repede, fericirea mea va fi scurtă». Sunt în viaţă situaţii în care trebuie să te lupţi pentru a fi învingător“, povesteşte Uca Marinescu despre experienţa Polului Nord şi a limitelor pe care le-a învins.

„Dumnezeu schimbă starea de spirit a unui popor numai atunci când acesta îşi îmbunează sufletul“

Are 73 de ani şi nici dacă îţi repeţi acest lucru de mai multe ori parcă nu poţi să crezi. Are în trup şi în minte vitalitatea unui tânăr de 30 de ani, forma fizică a unui adolescent, dar şi înţelepciunea unui bătrân care parcă a stat de strajă acestui pământ pentru câteva secole. Iar de la oamenii acestui glob a luat tot ce a fost mai bun. „Nu am făcut niciodată turism în sensul clasic. Nu m-am dus în Dubai să mă fotografiez în faţa unui turn sau a unui hotel. De altfel, nu am stat niciodată la hotel, ci doar împreună cu oamenii locului, în casele şi în mijlocul familiilor lor, am mâncat ceea ce mănâncă şi ei, inclusiv tuberculi şi rădăcini. Am vrut să cunosc stilul de viaţă al locuitorilor din fiecare loc al pământului“, spune Uca Marinescu.

Aşa a descoperit cum simplitatea, spiritualitatea şi comunicarea cu natura fac diferenţa între popoare. „De câte ori mă întorc în România văd oamenii din autobuze şi din metrou. Sunt preocupaţi, trişti, nefericiţi. În alt colţ al lumii, pe malul fluviului Orinoco sau în mijlocul unui trib din Papua Noua Guinee am descoperit, în paradoxul lipsei de civilizaţie, oameni liberi, zâmbitori şi fericiţi. Se adunau seara în jurul focului strămoşesc, dansau şi aveau tot ce le trebuie pe lângă casă, inclusiv plantele medicinale. În mijlocul lor parcă te scuturi de praf, de griji şi te linişteşti. Ce se întâmplă cu aceşti oameni? Ne deosebeşte de ei doar stilul de viaţă, al lor simplu şi plin de spiritualitate, cu un respect profund pentru natură. Cred că Dumnezeu schimbă starea de spirit a unui popor numai atunci când acesta îşi îmbunează sufletul“, face comparaţie Uca Marinescu.

Dorul de casă

Cu toate acestea, de câte ori pleacă, i se face dor de România. „Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar avem una dintre cele mai murdare ţări din lumea asta şi, paradoxal, una dintre cele mai frumoase. După trei săptămâni, cel mult, de la fiecare plecare mi se face dor şi trebuie să mă lupt cu mine şi cu dorul pentru a duce expediţia mai departe. Când ajung, într-un final, acasă, îmi trântesc bagajul şi plec să mă plimb, să merg pe trotuarul din faţa casei mele, să văd oamenii pe care îi cunosc. Şi acum mă mir cum de pleacă oamenii definitiv din România, avem încă foarte multe locuri minunate“, spune Uca Marinescu.

Şi-a vândut aproape tot pentru a-şi finanţa expediţiile

Este născută la Gheorgheni, în zona Hăşmaşului, locuri în care părinţii şi natura i-au dezvoltat dragostea pentru călătorii. Înainte de expediţiile internaţionale, a cutreierat timp de zece ani România, în majoritatea timpului alături de elevii săi, pentru că Uca Marinescu a fost, înainte de a începe periplul prin lume, profesoară de educaţie fizică.

Când nu este undeva prin lumea asta mare, trăieşte într-un apartament modest din sectorul 5 al Capitalei. Este vegetariană şi nu mai are televizor de peste 12 ani, la care a renunţat prima dată din raţiuni financiare. A preferat să cumpere mâncare pentru pisică decât să plătească abonamentul. Acum nici nu i-ar mai trece prin cap să-şi piardă timpul cu un televizor. „Îmi documentez călătoriile din atlase, cărţi şi internet, nu am nevoie nici de documentarele de la televizor pentru că sunt prezentări fără viaţă. În 3-4 luni de documentare, timp îmi care îmi pregătesc şi un vocabular minim, ajung să cunosc mai bine decât mulţi localnici locurile unde ajung în timpul expediţiilor“, povesteşte exploratoarea.

Pentru a-şi finanţa expediţiile a vândut mai multe terenuri moştenite şi maşina, a schimbat două locuinţe şi, uneori, apelează la sponsorizări. „Sunt ardeleancă şi nu-mi place să stau cu mâna întinsă. Contactez o dată un sponsor, dacă mă poate ajuta, bine, dacă nu, mă descurc singură. Mă împrumut, am găsit mereu o soluţie să ajung unde am vrut“, spune Uca Marinescu.

Luni seară, Uca Marinescu a împărtăşit ploieştenilor, cu modestie, ca întreaga sa fiinţă, o parte din viaţa sa de poveste, o lungă călătorie printre oamenii fascinanţi ai acestui glob. Iar la final a lansat şi o provocare: „Vă puteţi imagina cât de mare este Pământul?“

Vă mai recomandăm

Povestea cuvântului „mitocan“, spusă de un poliţist ploieştean

FOTO Casa cu muşcate în cerdac a negustorului Hagi Prodan, clădirea istorică a Ploieştiului