Drama unei mame, medic infecţionist, care n-a mai ajuns acasă de 45 de zile: „Nu ştiu când mă voi mai întoarce la copiii mei, iar asta pe mine mă omoară“

Medicul Ramona Lucia Vasile (stânga), alături de o colegă de spital

Medicul Ramona Lucia Vasile, şefa secţiei de Boli Infecţioase Copii din cadrul Spitalului Judeţean Ploieşti, este unul dintre cei şapte doctori infecţionşti din Prahova care se luptă în mod direct cu virusul ucigaş. De o lună şi jumătate, de când a apărut primul caz de COVID-19 în Prahova, doctorul Ramona Vasile nu a mai ajuns acasă şi nu şi-a mai strâns în braţe fetele, Carina, în vârstă de 8 ani şi Amalia, de 13 ani.

Atunci când dorul nu mai poate fi stăpânit, dă o fugă acasă, la Câmpina, dar rămâne în curte, cu masca pe faţă. Chiar şi atunci când fiica cea mare a avut nevoie de ajutorul medical, dr. Amalia Vasile i-a oferit ajutor în casă, echipată în combinezon, cu tot echipamentul de protecţie. Teama cea mare a medicului infecţionist nu este provocată de prezenţa virusului, nu de epidemie, ci de faptul că va trebui să stea izolată de copiii ei mult timp de acum înainte, lucru pentru care recunoaşte cu lacrimi în ochi că nu este pregătită.

Adevărul: Cum a fost începutul epidemiei? Cum aţi perceput toată isteria aceea de început?

Dr. Ramona Lucia Vasile: Noi am început să primim informări oficiale odată cu primul caz din România atunci când am şi început să ne pregătim. Din fericire, epidemia asta ne-a lăsat să ne pregătim suficient şi a fost un lucru tare bun. Pacienţii la început erau la fel de speriaţi ca noi, negau rezultatul, după care au acceptat. Erau încurajaţi şi de noi pentru că le tot spuneam, că aceştia sunt paşii, metodologia  şi, încurajaţi că aveau şi forme uşoare, până la urmă au intrat în horă, au trebuit să joace, nu au avut ce să facă. Din cele 70 de cazuri pe care le are în total Prahova, sunt majoritatea forme uşoare şi medii, cea mai mare problemă e negativarea aceasta foarte lentă şi faptul că nu le ies probele negative. Ei nu înţeleg cum este să nu ai nimic, să nu beneficiezi de niciun tratament, că majoritatea l-au încheiat şi totuşi să existe obligativitatea de a sta în spital.

O parte din echipa de medici din cadrul secţiei Boli Infecţioase, Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti FOTO dr. Ramona Vasile

Când aţi fost informaţi că România are pimul pacient pozitiv COVID-19, ce s-a întâmplat în Spitalul Judeţean din Ploieşti, în secţia de Infecţioase, prima linie în această luptă, aşa cum se spune.

În prima perioadă noi am fost pătrunşi de importanţa a ceea ce urma să vină, alocam mult timp informării, citeam hârtii de tot felul, făceam planuri privind protecţia noastră corectă, atitudinea faţă de bolnav, ne tot veneau informaţii peste informaţii, dar acum suntem oarecum OK, suntem instruiţi, ştim exact ce avem de făcut de când vine suspectul şi până se externează, iar noi ne-am acceptat sistuaţia. Singurul lucru care mă deranjează pe mine personal este că, pe termen mediu, o să se prelungească. Eu nu mă gândesc la valul al doilea, eu mă gândesc că va merge exact aşa cum este acum. Dacă nu se produce o creştere bruscă, noi o vom duce lunga, pentru că masă receptivă este câtă vrei, aşa că eu personal mă aştept la o evoluţie lungă. În aşteptarea vaccinului şi a mai multor soluţii ar trebui să ne schimbăm mentalitatea la nivel de populaţie, la nivel de sanitaţie, să fim mai grijulii cu noi înşine şi să încercăm să ne protejăm  şi poate vom reuşi ca aceste cazuri să fie tot atât de puţine până ce va apărea vaccinul.

Cum vă protejaţi acolo în spital, stând atât de aproape şi atât de mult timp lângă zeci de bolnavi COVID-19. Ce face un medic ca să nu ia virusul acesta nenorocit şi să-l ducă acasă, la copii, la părinţi?

Nouă ne-au pus la dispoziţie  un spaţiu de cazare. Cred că de o lună şi jumătate şi n-am mai venit acasă decât cu mănuşi, cu mască, cu protecţie şi am stat mai mult în curte, câteva ore. Când am intrat în casă pentru că acuza copilul că are dureri, m-am îmbrăcat în combinezon ca la spital, că mi-a fost teamă şi i-am făcut tratament. Riscuri există tot timplu, deşi avem mare grijă, ne protejăm, ne luăm măsuri, dar mai există aceste zone gri, ambulanţa care vine, hârtiile care se schimbă, întotdeauna când se intră la bolnav este o uşă glisantă, nu se scoate nimic de la bolnavi, pornind de la tensiometre pe care le foloseşti la ei dar nici hârtia, pixul cu care notezi şi-l arunci. Documentele se pun pe geam, se face fotografie de afară pentru date, bulteninul se pozează, nu se scoate nimic de la ei. Teoretic nu se scot bani de acolo, ei nu au voie asta. Au voie să primească pachete, orie, dar nu au voie să trimită de acolo nimic, au voie să comande orice cu condiţia să plătească cu cardul.

Dr. Ramona Vasile (mască verde) în timp ce testa unul dintre aparatele primite de la sponsorii (Fundaţia Dăruieşte Aripi) care au ajutat în perioada pandemiei secţia de boli infecţioase

Deci de mai bine de şase săptămâni nu aţi mai dormit cu copiii acasă

N-am mai venit acasă de când am intrat în primele gărzi în contact cu pacienţii pozitivi, cam pe la jumătatea lunii martie se întâmpla. Am avut o perioadă în care, noi, doctoriţele de la pavilionul de copii, am fost primele care am hotărât să nu ne mai expunem familiile. Ni s-a pus la dispoziţie o vilă din Ploieşti unde este regim militar, dar când am ajuns acolo eu am fost foarte mulţumită de condiţii.  E pază la intrare, scrie când intri, când ieşi şi mi se pare o oază de linişte după ce scapi din nebunia de la spital. Acolo te duci pentru câteva ore de linişte.N-am mai dormit acasă de o lună şi jumătate. Am mai venit acum de când s-a încălzit vremea. Vin după serviciu acasă şi plec seara, dar nu intru în casă. Le tot zic adu-mi şi mie lucrul ăla, vezi că este acolo, nu gâseşte...E o situaţie cu care noi nu ne-am mai confruntat. Noi suntem oarecum pregătiţi şi obişnuiţi cu epidemii de gripă, îmbrăcaţi în combinezoane, protejaţi , dar cu o astfel de situaţie nu ne-am mai confruntat chiar să ne fie frică să mergem acasă.

Cât timp staţi efectiv în spital?

Dacă eu nu sunt de gardă, am program teoretic până la ora 15.00, apoi m-aş putea duce acolo, la vilă. Dar nu plecăm niciodată la acea oră pentru că ne facem de lucru. Pregătim externări, mai citim. Nu-ţi dă mâna să pleci şi să stai acolo la cămin în condoţiile în care mai ai treabă la spital şi ai mai putea să faci câte ceva. Am mai făcut parte de statistică, pentru că am vrea noi să facem o lucrare ştiinţifică la final cu ce simptome au avut pacienţii noştri, în cât timp s-a negativat. Dacă nu eşti de gardă aş putea să plec la după-amiaza din spital, iar a doua zi dimineaţă să vin iar în program la ora 8.00. Când eşti de gardă stai zi noapte.

Copiii, cele două fetiţe ale dumneavoastră, cum au resimţit absenţa mamei de acasă?

Iniţial au reacţionat bine, în sensul că au înţeles, li se părea ceva oarecum uau, erau mândre de faptul că mama lor este acolo, erau curioase. Le mai trimiteam poze în combinezon, le arătam imagini de pe secţii, cu ambulanţa, cu izoleta, era aşa iureşul acela de început în care toată lumea din afară privea ca la un spectacol. Fetelor li se părea asa ca un lucru cu care să se mândrească. Au fost o perioadă extrem de înţelegătoare, dar după aceea au intervenit micile chestii, că durează prea mult. Am zis, hai să vedem cum aş putea să mai vin acasă. Şi m-am dus cu mască, cu mănuşi, cu dezinfectant, vin în curte, stăm de vorbă, facem ce putem face fără să luăm contact, fără să intru în casă, fără să folosec toaleta. După care, copilul e copil, dacă ai început să-i dai un deget, el a văzut că se poate şi vrea din ce în ce mai mult. Asta este cea mai mare problemă. O lungă perioadă de timă tot aşa am funcţionat, cu promisiuni că o să treacă,  iar eu chiar am crezut asta, am aşteptat acel boom, am crezut că o să fie şi la noi o epidemie cum e şi în alte părţi şi o să treacă valul, dar la noi acest lucru nu s-a întâmplat. Eu cred că evoluţia va fi lungă.

Dacă această nebunie va mai dura şi sunt premise că aşa se va întâmpla, ce faceţi cu copiii, cu familia? Ce le spuneţi?

 Suntem în situaţia să ne gândim ce facem cu familiile noastre de acasă, cu copiii noştri care vor accepta o perioadă, dar cât nu ştiu. Le e şi lor dor, mai au nişte nevoi. Când eşti mamă, copilul are nevoie să-l îngrijeşti, să te mai uiţi la unghii, etc. Nu pot face bunicii sau eventual tatăl totul, să suplinească lipsa mamei de acasă. Nu mai zic de lecţii, sunt anumite lucruri pe care eu ca mamă şi ca medic le făceam copiilor mei. Am ales această variantă, să ne testăm şi când avem două, trei zile în care nu suntem de gardă să stăm acasă. E adevărat că testarea se face în continuare la ”Matei Balş”, analiza de certitudine pleacă astăzi şi vine mâine. Tu mai lucrezi o zi, după ce ţi-ai laut proba. Risc este, nu poţi să zic că nu este, dar ... Dar eu mai cred şi în Dumnezeu. Noi facem tot ceea ce ţine de noi, dar mă gâdesc că poate face şi El. Şi pe termen lung tot aşa va fi. Avem un program de gărzi destul de încărcat şi cum va fi o portiţă de trei zile, mă gândesc să-mi fac un test înainte şi să mai vin şi acasă să mă mai vadă şi copiii.
 

Ce v-a speriat cel mai tare?

Pe mine nu m-a speriat epidemia, eu eram dispusă, pentru că îmi place foarte mult meseria pe care o fac, să stau izolată o lună, două, dar deja mi se pare că nu văd finalul. Nu a fost epidemia pe care noi o aşteptam. Este într-un fel îmbucurător, că totuşi măsurile care s-au luat au făcut să nu explodeze nunărul de cazuri. Pe noi ne-ar fi depăşit clar pentru că nu avem sistemul atât de bine pregătit care să facă faţă la aşa ceva. Dacă nu au făcut faţă acele sisteme de sănătate din Italia, Franţa, noi am fi fost decimaţi. Ideea e că asta a fost partea bună la noi.

Şi care ar fi partea proastă?

 Partea proastă este că mergând aşa, cu cazurile puţine, va dura. Atunci o să primeze partea de familie. Ei ce vor face? Ce vor face copiii o perioadă de şase luni privind de acum încolo. La noi se vorbeşte de valul doi, dar mie mi-e teamă că nu se va termina valul unu şi va fi un continuu platou, dacă nu se va întâmpla ceva neprevăzut.

Dr. Ramona Vasile, în perioada în care coronavirusul era deprate de noi

 Revenind la frici, înţeleg că nu virusul vă sperie, ci faptul că va trebui să staţi departe de familie, de fete o perioadă mai lungă decât vă aşteptaţi

Mi-a fost şi teamă de virus. Când ne mai prindea descoperiţi, avem uneori o nesiguranţa că nu am făcut tot ceea ce trebuia în materie de protecţie. Că mai sunt şi scăpări inerente, la costum. La început ne-a fost mai frică pentru că ne aşteptam să vină valul cum a fost în alte ţări, brusc şi să fim depăşiţi.  Noi la asta ne gândeam, aşa ne imaginam atunci, că vom avea acea situaţie de pat lângă pat, de corturi pline cu pacienţi. Astea erau scenariile pe care noi le făcusem atunci şi care erau alimentate şi de mass media şi de ce se întâmpla în alte părţi, aceea a fost imaginea de groază de la început. Ce vom face dacă vom fi depăşiţi, dacă vom fi asaltaţi. Apoi evoluţia oarecum uşoară pe Prahova, acum pe noi nu ne depăşeşte ca nivel de muncă faţă de epidemiile prin care noi am mai trecut. Doar că mie îmi dă o stare neplăcută faptul că voi pleca mâine de acasă şi nu ştiu când mă voi mai întoarce. Asta pe mine mă omoară, sincer.

Aţi mai trecut totuşi prin epidemii de gripă, de rujeolă, nu e prima luptă cu un virus periculos

Eu sunt o persoană puternică, nu pot să spun că pe mine sperie ceva în momente de criză, pentru că au fost atâtea situaţii în viaţa mea de medic care au fost foarte grele, pentră că am tratat copii cu stări grave, cu meningite, cu stări toxice, şoc anafilactic la dexametazonă, adică situaţii în care viaţa ţine de cât de repede acţionezi şi nu ne-am pierdut cumpătul şi am făcut ceea ce trebuia. Însă această evoluţie lungă  şi faptul că nu poţi să vii să-ţi vezi copiii, să-i strângi în braţe, asta mi se pare o probelmă, singura în momentul acesta. Cu restul ne vom descurca. Problema asta cu partea de familie şi de faptul că orice ai face nu poţi să suplineşti lipsa şi să găseşti o cale care să fie mulţumitor şi pentru copiii şi pentru pacienţi, să fie bine pe ambele părţi. Şi aşa în viaţa noastră de medic trebuie să reuşeşti să jonglezi astfel încât să reuşeşti să obţii un echilibru care nu întotdeauna e uşor de obţiunut între meserie, care e destul de solicitantă, şi viaţa de familie de acasă. De data aceasta este mai mult decât atât.

După şase săptămâni aţi reuşit totuşi să găsiţi o fereastră de trei zile şi să veniţi acasă. Cum faceţi? Staţi cu mască în casă?

Eu am încercat la început să stau cu mască acasă, pentru că de când mi-am făcut testul şi până am plecat acasă am mai avut o gardă. Am zis hai totşi să stau cu mască, am părinţii trecuţi de 70 de ani, care chiar dacă nu locuiesc cu noi, vor veni ulterior să stea cu copiii. Dar mi-au tot spus fetele, hai te rog stai fără mască nu mai vrem să vedem asta şi atunci am zis, ok, fie ce-o fi. Ce să facem? Cu bune şi cu rele tot trebuie să merge înainte. La un moement dat chiar vorbeam cu colegele mele şi le spuneam că nu ştiu ce să-mi doresc. Să fac o trecere prin boală, să mă imunizez şi apoi să mă duc şi eu liniştită la copii acasă. Nu ştii ce să-ţi doreşti. În principiu nu asta este calea, trebuie să te protejezi şi să încerci să le îmbini cumva, poate făcând alte strategii, poate un alt mod de prezentare la serviciu, cu alt program, dar asta nu depinde de noi, ci de numărul de cazuri, de cum va merge epidemia şi la noi în judeţ. E şi cu părţi necesare, dar şi cu aceste părţi mai puţin ştiute, nu tocmai plăcute unde nu ai control şi nici explicaţii pe care să le dai acasă. De ce?

Este o perioadă delicată. V-a reproşat vreuna dintre fete că staţi prea mult la spital?

Mi-au spus că la televizor toată lumea spune că trebuie să stăm acasă, că trebuie să stăm în familie şi că noi de ce nu putem sta împreună. Ce să le spun? Că este necesar ca unii să fie acolo, în linia întâi. Ce să le spui? Nu e întodeauna uşor. Înainte când stăteam acasă ne certam tot timpul, acum este totul minunat când ne întâlnim.  E greu să le mulţumeşti, dar au şi ele dreptate. Încă nu e situaţia dispreată, dar poate deveni, pentru că poate dura foarte mult, asta este marea problema noastră acum. S-a spus că va dura coronavirusul doi ani, eu nu sunt pregătită să stau doi ani departe de fete şi nici ele.

  Cum faceţi cu combinezonul acela complicat? Cum rezistaţi atâtea ore îmbrăcate astfel?

Noi nu stăm atât de mult îmbrăcate cu ele. Acele poveşti că stai şase ore îmbrăcat în combinezon e pentru secţiile de ATI şi pentru secţiile cu multe paturi. Eu cel mai mult cred că am astat trei ore îmbrăcată în combinezon. De obicei intri dimineaţa la vizită. Te îmbraci, te echipezi, intri să vezi bolnavii şi de multe ori, ca să facem economie, intră doctorul şi tot el face ce mai trebuie, mai recoltează un exudat, se mai uită la o perfuzie, tot ceea ce poate face el prin competenţa lui, dar dacă este ora mesei, servim şi masa că nu ne pică corana tocmai  pentru a nu mai folosi un alt echipament.  Apoi ne dezechipam complet şi aruncam absolut tot. În perioada aceasta nu am refolosit nimic pentru că nu a fost cazul, am tot avut. La noi lucrurile au mers pentru că ne-a ajutat şi epidemia şi nu au fost cazuri  aşa de multe. DSP –ul a fost considerat de mulţi rigid, dar nu au acceptat nici măcar ca medicii sau cadrele medicale din Prahova să stea acasă atunci când a apărut suspiciunea de coronavirus în spital. Au fost intransigenţi pentru toată lumea a fost egalitate şi asta a ajutat să avem atât de puţine cazuri

Cine sunt medicii din linia întâi din Prahova, haideţi să-i nominalizăm, să-i cunaoştem toţi pe cei care se luptă în mod direct cu bolnavii de COVID-19

La secţia adulti: dr. Nicuţari Victoria - Şef Secţie adulţi, dr. Oprea Maria, dr. Balauru Daniela, dr, Angelescu Alina, dr. Dragomirescu Alina – ambulatori, iar la secţia de Boli Infecţioase copii,  dr. Vasile Lucia Ramona - Şef Secţie, dr. Diţu Ana Maria. Suntem şapte medici infecţionişti în total.