Vizită în interiorul barajului Vidraru

Barajul şi centrala hidroelectrică de la Vidraru şi-au deschis porţile pentru cei curioşi să afle cum arată locul în care se produce energia electrică. Galerii şi tunele subterane, dar şi turbine imense zac în adâncul muntelui.

Construcţia barajului Vidraru a început în anul 1961, după ce mai mulţi experţi ai vremii au dat cu părerea că zona Cheilor Argeşului ar fi optimă pentru o astfel de construcţie. Dumitru Stăncescu avea 17 ani atunci când s-a angajat pe şantierul din comuna Arefu şi îşi aminteşte cât de dificilă a fost munca aici.

“Veneai la ora şase jumate la program, te echipai cu echpamentul de lucru, salopete, tot ce aveai, unelte şi te apucai de lucru. Atunci, la început, nu era mecanizat ca acum, cu toate ustensilele care sunt acum în dotare. Se lucra primitiv.În ’74 din cauză că s-a blocat o vană Jhonson şi a ieşit apa pe lângă vană, a inundat satul Căpăţâneni, comuna Corbeni, până la Oieşti, mai multe case de acolo. Acum e sigur barajul.”, povesteşte muncitorul de  67 de ani.

Barajul Vidraru este construit asemenea unui butoi, adică în dublu arc, pentru a rezista cât mai bine presiunii apei. Stăvilarul din calea Râului Argeş are 166 de metri înălţime şi o lungime de 307 metri la coronament, fiind traversat de 9 galerii interioare în care sunt amplasate echipamentele de măsură şi control. Proiectul a fost realizat de un român, inginerul Radu Priscu. Centrala subterană este însă adevăratul motor pus în mişcare de puterea apei. Situată la baza muntelui, lângă cetatea Poienari,se află centrala subterană. Pentru a ajunge aici ai nevoie de o autorizaţie specială şi nu oricine poate vizita un obiectiv strategic de o asemena importanţă.

După ce cobori cu liftul într-un puţ vertical până la nivelul -5, adică 104 metri în adâncime, ajungi la o galerie orizontală de 132 de metri lungime, iar poi la sala maşinilor şi a transformatoarelor de înaltă tensiune, unde sunt amplasate cele 4 turbine Francis verticale de câte 55 MW şi 7 transformatoare. Energia electrică produsă aici este transportată prin cabluri de 220 kV, amplasate într-o galerie înclinată de 178 m lungime, în exteriorul centralei şi apoi la staţia de transformare Aref.

“S-a lucrat în condiţii extraordinar de grele. Se căra cu maşini de patru-cinci tone, cu steagul roşu. Într-un târziu a venit un lot de cinsprezece tatre care cărau agregate Într-un minut trebuiau să ajungă la baraj 8 maşini de agregate ca să facă faţă ritmului de turnare a betonului.Muncitorii se duceau la 7 fără un sfert cu mocăniţa la baraj când se făcea apelul.”, povesteşte Victor Dobrin, de 70 de ani, fost şofer.  Şina de cale ferată pe care circula mocăniţa se află acum sub apele barajului.

De la bază, barajul pare şi mai impresionant. Şi aici accesul civililor este interzis şi numai angajaţii au voie să pătrundă în această zonă. “Când mergi pe pasarele ai senzaţia că se lasă în jos cu tine şi ai tendinţa să te lipeşti de perete. Când norii trec în amonte de baraj, ai impresia că barajul se îndoaie, că se arcuieşte peste tine”, povesteşte unul dintre angajaţi.

Barajul Vidraru era şi locul unde elevi din toată ţara veneau în excursie în perioada comunistă, iar la finele vizitei erau decoraţi cu cravata de pionier.


Vidraru în cifre
Pentru construirea barajului s-au forat 42 de kilometri de galerii subterane, s-au escavat 1,7 milioane de metri cubi de rocă, aproximativ 1 milion fiind în subteran, s-au turnat 930.000 de metri cubi de beton, din care 400.000 de mii în subteran şi s-au montat 6,300 tone de echipamente electromecanice.