Spune-mi ce părinţi ai, ca să-ţi spun ce fel de adult eşti! Cum ne influenţează în viaţă tipul de ataşament care s-a stabilit între noi şi părinţii noştri

Relaţiile de apropiere şi iubire, ca şi cele de evitare şi ostilitate din copilărie definesc comportamentul viitorului adult. Tiparele de ataşament ale părinţilor îşi pun amprenta pe tiparul de ataşament al copilului, iar cei mai câştigaţi, spun specialiştii, sunt copiii care interacţionează cu figuri de ataşament disponibile, pentru că ei au cele mai mari şanse de a deveni adulţi sociabili.

“Tiparele de ataşament ale părinţilor influenţează tiparul de ataşament al copilului, care la rândul său va duce acest model mai departe, în relaţiile viitoare. De asemenea, fiecare relaţie viitoare va lăsa o amprentă care va veni ca un plus peste tiparul de bază”, explică, pentru Adevărul, Erna Constantin, psihotrapeut, psihoterapie integrativă.

Ataşamentul securizant şi autonom

Cel mai benefic copilului şi viitorului adult este ataşamentul securizant şi autonom, asigurat atunci când vorbim de părinţi flexibili, deschişi propriilor emoţii, care permit copiilor să exploreze mult. Asigurarea unui echilibru între ataşament şi explorare, face din micuţi, viitori adulţi deschişi din punct de vedere emoţional.

“Interacţiunile cu figurile de ataşament suportive, disponibile, contribuie la funcţionarea eficientă a sistemului de ataşament, ceea ce conduce la formarea de credinţe sănătoase. Conform acestor credinţe, lumea este un loc mai sigur, explorarea mediului fiind făcută în mod curios şi cu deschidere în relaţiile cu alţi oameni. Avem de-a face, în acest caz, cu persoane sociabile, deschise la noutate, care se bucură cu orice ocazie şi care fac faţă despărţirilor, ba chiar pot păstra prietenii, pentru că nu se simt abandonaţi. Sunt acei oameni care învaţă din experienţele pe care le au pentru că acestea sunt constructive”, explică Erna Constantin.

Dacă figurile de ataşament nu sunt disponibile şi suportive, copilul nu va obţine securitatea de care are nevoie, mai spune psihoterapeutul: ”Mai târziu, în viaţa de adult, există o probabilitate mai mare să apară îndoieli secundare cu privire la propria eficacitate, la intenţiile celor din jur şi sunt adoptate strategii secundare de reglare afectivă. Astfel, fie vorbim despre hiperactivare, atunci când persoana depune efort intens pentru a obţine apropiere, atenţie şi sprijin, pentru că avem de a face cu hipersensibilitate la semne de abandon, fie apare inactivarea sistemului de ataşament care se caracterizează prin inhibiţie în căutarea apropierii”, explică Erna Constantin.

Ataşamentului de tip evitant: primează dorinţa de independenţă

Părintii care resping şi minimizează importanţa şi influenţa relaţiilor de ataşament, transformă copiii lor în adulţi evitanţi, care ajung să dezvolte modele în care fie au convingerea că ei sunt buni şi puternici, în timp ce ceilalţi sunt slabi şi inadecvati, fie, din contră, au sentimentul că ei au probleme, sunt dependenţi şi lipsiţi de resurse ca să facă faţă problemelor şi că ceilalţi îi pot respinge şi pedepsi. 

“Pe fondul ataşamentului de tip evitant, pensoana tinde să-şi idealizeze părinţii şi felul în care a fost educată, însă nu poate da o explicaţie concretă sau nu poate da exemple de situaţii care să susţină idealizarea. Ba din contră, descrie situaţii de lipsă de sprijin. Primează dorinţa de independenţă, persoana doreşte să rezolve singură totul şi poate spune că nu are nevoie de sprijinul nimănui”, arată psihoterapeutul.

Ataşamentul de tip dependent

Copiii cu părinţii anxioşi dezvoltă un ataşament de tip dependent, pentru că astfel de adulţi au tendinţa să descurajeze autonomia copiilor lor. Ataşamentul dependent format în copilărie, construieşte un adult cu o imagine de sine negativă care va tinde să-şi supravalorizeze partenerul sau partenerii, ceea ce va conduce la dependenţa de aceştia.

“Pe fondul ataşamentului de tip dependent, problemelor cu persoana de referinţă li se acordă importanţă exagerată ceea ce determină oscilaţii între furie şi idealizare. Aceste persoane se aşteaptă ca celălalt să rezolve situaţia”, mai spune Erna Constantin.

Ataşament dezorganizat, cauzat de traumele copilăriei

Prezenţa unui părinte dur, care imprimă copiilor spaimă, îi face să se simtă pe cei mici fără ieşire formându-i dezorientaţi, cu comportamente ciudate, conflictuale sau disociate faţă de repectivul părinte şi îi transformă în viitori adulţi iraţionali, dezorganizaţi în limbaj sau comportament în relaţiile cu ceilalţi.

“Ataşamentul dezorganizat poate fi în proporţie mai mare la copilul a cărui figură de ataşament a suferit în urma unor evenimente tragice sau traume. O explicaţie ar fi că persoana care a suferit o traumă îi poate oferi mai greu copilului sentimentul de securitate. Dacă părintele traumatizat îşi neglijează copilul, îl abuzează sau îi provoacă sentimente de ruşine, acesta nu mai este privit ca instanţă apărătoare ci devine sursă de teamă”, argumentează Erna Constantin.  

Concluzie: Ataşamentele de tip sigur din copilărie formează adulţii cei mai funcţionali

Dintre toate tiparele de ataşament prezentate, ataşamentul sigur, securizant este cel care imprimă o imagine pozitivă asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi. Adulţii care în copilărie au avut parte de acest tip de ataşament au cele mai mari şanse de a se simţi confortabil în relaţiile cu ceilalţi.

“Când ne referim la ataşament de tip sigur, vorbim despre persoane cu încredere în sine, toleranţă la situaţii frustrante, capacitate de empatie, respect faţă de propria persoană. Aceste persoane sunt conştiente de propriile sentimente, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative. Aceste persoane privesc realist relaţia cu părinţii dar şi cu celelalte persoane din viaţa lor”, explică psihoterapeutul.

“Sistemul de ataşament rămâne activ pe întreaga durată a vieţii”

Experienţa de ataşament a părintelui face predictibil comportamentul de atasament al copilului său. Şi totuşi, acesta din urmă poate fi influenţat de dezvoltarea sa personală de dincolo de relaţia cu mama şi tatăl.

“Fiecare persoană, indiferent de vârstă, are nevoie să se bazeze şi pe ceilalţi şi sistemul de ataşament rămâne activ pe întreaga durată a vieţii. Schimbarea aspectelor neplăcute este predictibilă pe fondul schimbărilor din zona stresului şi a sprijinului. Fiecare tipar de ataşament, pentru a fi clasificat, are nevoie de atenţie, de date amănunţite, concrete şi relevante. Acesta poate fi stabilit în urma discutiilor cu psihologul şi pe fondul dezvoltării personale la care persoana doreşte să ajungă. Acest proces implică activarea, pe de o parte, şi pe de altă parte reconsiderarea resurselor interioare”, încheie Erna Constantin.