Eleva desemnată de comunişti să-l întâmpine pe Charles de Gaulle: „Nu îmi venea să cred că vorbesc cu de Gaulle“

În mai 1968, timp de cinci zile, Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, a făcut o vizită istorică în România. De Gaulle a vizitat şi Piteştiul atunci, iar Honoria Diaconescu, o elevă eminentă de 18 ani, a fost desemnată să conducă un grup mic de elevi care să se întâlnească cu preşedintele Franţei. Acum, după 48 de ani, a rememorat pentru „Weekend Adevărul“ acea întâlnire de gradul zero.

Între 14 şi 18 mai 1968, primul preşedinte al celei de-a cincea Republici franceze, generalul Charles de Gaulle, a vizitat România. Celebrele greve din mai 1968 din Franţa nu l-au oprit pe marele general francez să-şi onoreze vizita în România, pregătită cu mult timp înainte de începerea protestelor. Sosit la Bucureşti, preşedintele francez l-a copleşit cu laude pe dictatorul Nicolae Ceauşescu, pentru „miracolul economic din Carpaţi“.

Pe 17 mai 1968 a fost programată o vizită de mai multe ore la Piteşti. A fost un eveniment istoric pregătit timp de mai multe luni de către autorităţi, în cele mai mici detalii. Honoria Diaconescu, acum în vârstă de 66 de ani, avea pe atunci 18 ani şi era elevă la Liceul „Zinca Golescu“ din Piteşti. O liceancă exemplară, ea fusese premiantă la olimpiada naţională de limba română şi era cea mai bună la franceză din oraş. Aşa că, atunci când a fost vorba să se aleagă un grup select de elevi care să se întâlnească cu preşedintele Charles de Gaulle, Honoria Diaconescu a fost prima aleasă.

„GREA MISIE, DAR ŞI LAURII...“

„Iubeam de mică limba, cultura şi civilizaţia franceză, iar întâlnirea cu Charles de Gaulle a fost o recompensă incredibilă. Parcă a fost ieri. Profesoara de franceză, graţioasa şi exigenta doamna Stoenescu, ne-a vorbit cu mai multe săptămâni înainte despre sosirea marelui, olimpianului Charles de Gaulle. Mi-a propus să fac parte din comitetul de primire, de întâmpinare a generalului. Grea misie, dar şi laurii... Să stai faţă în faţă cu marele Charles de Gaulle şi să-i vorbeşti nu era un lucru uşor“, îşi aminteşte Honoria Diaconescu, fostă profesoară de franceză, acum pensionară.

Emoţiile o cuprind când rememorează orele de dinaintea întâlnirii cu preşedintele Franţei. „În acea dimineaţă am exersat formule, structuri, sintagme în franceză, am repetat scurta alocuţiune pe care urma să o ţin în faţa preşedintelui Charles de Gaulle“, spune Honoria Diaconescu. Uniforma pe care urma să o poarte era cât se poate de clar stabilită: sarafan bleumarin, cămaşă bleu, banderolă albă pe cap şi emblema cu numărul matricol pe mână.

SECURITATEA A ÎMPÂNZIT ORAŞUL

Pe 17 mai 1968, aproape de prânz, preşedintele Charles de Gaulle a ajuns la Piteşti împreună cu  soţia sa, Yvonne de Gaulle, ministrul de Externe francez, Couve de Murville, şi zeci de oficiali din Hexagon. Au fost însoţiţi de Nicolae şi Elena Ceauşescu la Piteşti. Deplasarea din  Capitală spre provincie debutase joi, 16 mai, pe calea aerului, până la Craiova. Din Craiova, delegaţia oficială a ajuns la Slatina şi apoi la Piteşti. În noaptea precedentă sosirii oficialilor la Piteşti, agenţi de securitate francezi şi români au identificat traseul rutier principal, de la intrarea  dinspre Slatina până în comuna argeşeană Miceşti (aici s-a oferit apoi dejunul prestabilit pentru înaltul oaspete), precum şi arterele centrale urbane.

În dimineaţa de dinaintea sosirii preşedintelui Franţei, preparatele culinare pregătite la Miceşti pentru Charles de Gaulle şi pentru Nicolae Ceauşescu au fost degustate şi verificate în cele mai mici detalii. Asta şi pentru că în Franţa fuseseră mai multe tentative de asasinat asupra lui Charles de Gaulle şi toată lumea era cu ochii în patru, indiferent de ţara unde mergea preşedintele.

„MI-A DISPĂRUT TOT TRACUL“

 „În centrul Piteştiului, în faţa Cercului Militar, s-a ridicat o estradă pentru 400 de corişti, care au interpretat melodia «Bine aţi venit!», o compoziţie a dirijorului Alfons Popescu. Şi a venit clipa în care marele om de stat a sosit. M-au impresionat umanitatea şi căldura sa, precum şi faptul că era foarte ataşat de tineri. Totul s-a derulat firesc, fără niciun fel de discurs grandilocvent. Am susţinut în faţa preşedintelui Charles de Gaulle o scurtă alocuţiune în franceză în care am vorbit despre cariera sa strălucită şi despre importanţa vizitei sale pentru Piteşti. Mi-a dispărut tot tracul când i-am vorbit preşedintelui de Gaulle. Recunosc totuşi că am avut o stare aparte de spirit, şi asta pentru că nu îmi venea să cred cu cine vorbesc“, rememorează Honoria Diaconescu acele clipe cu adevărat speciale. Preşedintele Charles de Gaulle a felicitat-o apoi pentru modul impecabil în care a vorbit în franceză, precum şi pentru conţinutul alocuţiunii: „Nu-l pot uita, este ca o efigie pe memoria mea afectivă“. ;

Regimul i-a interzis de două ori o bursă în Franţa

În toamna lui 1969, Honoria Diaconescu (foto) a fost admisă cu brio la Facultatea de limbi romanice, clasice şi orientale de la Universitatea Bucureşti, absolvind secţia de Limba şi literatura franceză. A intrat cu bursă, a făcut parte dintr-o generaţie de excepţie şi a terminat printre cei mai buni, fiind colegă de promoţie, printre alţii, cu Ioan Pânzaru (rector al Universităţii Bucureşti între 2005 şi 2012), Cristian Unteanu – corespondentul „Adevărul“ la Bruxelles, şi Doina Uricariu – fosta preşedintă ICR New York.

După ce a intrat la facultate, graţie rezultatelor sale foarte bune, profesorii au propus-o pentru o bursă în Franţa. Regimul comunist s-a opus, însă, considerând că are „origini nesănătoase“, şi asta pentru că tatăl său era cleric în Piteşti. După ce şi-a luat definitivatul, a fost din nou propusă pentru o bursă de specializare în Franţa şi, din nou, mai mulţi comunişti obtuzi din Argeş i-au respins dosarul, motivând tot „originile nesănătoase“. Pasiunea pentru limba franceză nu i s-a diluat însă nici măcar o clipă şi a continuat să predea franceza cu multă pasiune pentru zeci de generaţii de copii.

Mulţi dintre foştii săi elevi o sună şi acum, la 20 sau 30 de ani de la absolvire, şi-i spun că o consideră unul dintre cele mai bune cadre didactice pe care le-au avut vreodată. Culmea e că, deşi a iubit şi iubeşte enorm limba şi cultura franceză, Honoria Diaconescu n-a ajuns până acum niciodată la Paris sau în altă zonă din Franţa. Rămâne însă o mare optimistă şi speră ca în anii viitori să ajungă să vadă pe viu Turnul Eiffel şi Muzeul Luvru.