Credinţe stranii ale românilor despre cutremure în urmă cu 100 de ani. Cum îşi explicau fenomenul şi ce reacţii aveau
0În satele din Moldova şi Muntenia de la început se secol XX, mişcările tectonice erau văzute ca un avertisment trimis de Dumnezeu pentru răutatea oamenilor.
Conform unui studiu publicat de învăţătorul Mihai Lupescu în revista de folclor „Şezătoarea“ (nr. 9-10 din 1893-1894), credinţa populară despre cutremure la încput de veac XX era strâns legată de comportamentul oamenilor.
Autorul spune că seismele provocau o teamă teribilă printre locuitorii de la sate, iar aceştia se rugau pentru a-l îmbuna pe Dumnezeu.
„Cînd se întîmplă cutremure de pămînt, omul e foarte îngrijat (îngrijorat, n.n.). De multe ori, grija e atît de mare, mai ales cînd cutremurul a fost prea pronunţat, încît aprinzînd lumînărele de la paşti încep a bate la metanii şi a cere îndurarea celui prea-înalt“
Din cercetarea lui M. Lupescu, rezulta că românii aveau două explicaţii pentru apariţia cutremurelor de pământ.
„Două sunt cauzele – după popor – care pricinuesc cutremurele de pămînt:
I. Fiindcă pămîntul stă rezemat pe coada a doi peşti urieşi, cînd aceştia mişcă coada, pămîntul se cutremură.
II. Cînd Dumnezeu vede că răutatea oamenilor creşte din ce în ce, se uită cu mînie asupra pămîntului, şi atunci, de frică, pămîntul se cutremură“
O altă credinţă înrădăcinată în satele româneşti era că mişcările tectonice erau însoţite de apariţia unor fantome care fug „cu iuţala fulgerului“.
„Unia spun că în timpul cutremurului de pămînt văd fugind cai cu ochii cît talgerele, că vitele fug prin păduri, că cînii urlă a pustiu, iar alţii că în vîntoasa care mai totdeauna însoţeşte cutremurul, mai ales noaptea, circulă duhurile necurate, care voesc a se ascunde de mînia dumnezeiască“
La capitolul „Meteorologie populară“, învăţătorul Mihai Lupescu tratează şi credinţele despre stele. Astfel, aştri cereşti erau consideraţi în lumea satelor româneşti de la 1900 lumânări aprinse ale sufletelor care se nasc.
„Stelele care împodobesc noaptea cerul nu sunt alta decît lumînări aprinse ale sufletelor celor ce se nasc. Fiecare om are în cer o stea care luceşte foarte frumos când omul se sileşte a lucra fapte bune, şi care nu mai licăreşte când omul face rău“
Conform credinţei respective, fiecărui om, la naştere, îngerii îi aprind o lumânare.
„Cînd Dumnezeu poronceşte moartea unui om, lumînarea i se stinge. Şi atunci, una dintre stele dispare din numărul celorlalte de pe cer, lăsînd în urmă-i o brazdă lungă şi argintie, care e foarte pronunţată cînd pe om îl ia Dumnezeu cu bucurie şi care abia se vede cînd cel ce moare e un păcătos. Ori de cîte ori poporul vede picînd o stea, zice oftînd: <S-a mai dus un suflet>“.