VIDEO Mitropolitul Moldovei, în pastorala de Paşte: „Atitudinea noastră arată cât de mică ne este credinţa în Înviere“

ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

ÎPS Teofan, mitropolitul Moldovei, spune în scrisoarea pastorală de Paşte că situaţia dificilă prin care trecem nu este „cu totul nouă” şi că în istorie au fost multe „momente de derută, de confuzie şi de haos” în care cei necredincioşi „au căzut doborâţi de teamă, nelinişte şi spaimă”.

Teofan arată că, în ultima perioadă, creştinii au fost cuprinşi de teama morţii şi că trăiesc intens teama de a nu fi molipsiţi de ceva ce le-ar putea provoca moartea. 

„Dincolo de toate acţiunile justificate privind prevenţia, atitudinea noastră arată cât de mică ne este credinţa în Înviere. Ne comportăm ca şi cum viaţa de aici ar fi veşnică. Pe de altă parte, neliniştea din noi trădează îndoiala care ne roade cu privire la certitudinea vieţii de după moarte”, a scris Teofan.

Acesta a mai arătat în scrisoarea pastorală că „trecem printr-un moment de cernere” în care apele se separă unele de altele iar gândurile „multor inimi se dau cu adevărat pe faţă”. „Stăm de multe ori ascunşi cu teama de a nu fi contaminaţi precum stăteau ucenicii Domnului închişi într-o cameră de teama de a nu fi descoperiţi”, arată mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

„Creştinul adevărat este om al Învierii. Chiar dacă el este martorul a tot felul de suferinţe, epidemii, tulburări care au loc în lume sau în propria viaţă şi familie, el nu este copleşit întru totul de acestea. Se frământă şi el, că este om cu neputinţe. Are momente de îndoială, văzând valurile prea mari năpustindu-se asupra lui. Se teme, dar strigă precum Sfântul Apostol Petru: „Doamne, scapă-mă!”vii. Şi Domnul, la momentul potrivit, nu întârzie să apară. În acelaşi timp, creştinul nu are o atitudine pasivă, resemnată în faţa tragediilor lumii. El se luptă împotriva lor, caută să le îndepărteze, să aducă mângâiere semenilor săi cuprinşi de grele încercări. Teama lui cea mai mare este să nu cadă în disperare. Credinţa în Dumnezeu, un duh smerit şi multă dragoste îl ajută să nu fie lipsit de ultima urmă de nădejde. El mărturiseşte: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”viii”, mai arată Teofan în scrisoarea.

Mai jos, scrisoarea pastorală integrală.

Iubiţi fraţi preoţi,

Iubit popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor,

Veniţi de luaţi lumină! Hristos a înviat! Adevărat a înviat Hristos!

Cuvinte mari; cuvinte de aur; lumină multă strălucind în întunericul din noi şi dintre noi!

Anul acesta auzim mărturisirea acestor cuvinte din locuri diferite. Preoţii la biserică, credincioşii la casele lor. În duh, încercăm să fim împreună şi să înţelegem semnele vremii. Constatăm, în primul rând, cât de mult ne-a cuprins frica morţii, mai ales în ultima perioadă! Trăim intens teama de a nu fi molipsiţi de ceva care ne-ar îmbolnăvi şi ne-ar duce spre moarte. Dincolo de toate acţiunile justificate privind prevenţia, atitudinea noastră arată cât de mică ne este credinţa în Înviere. Ne comportăm ca şi cum viaţa de aici ar fi veşnică. Pe de altă parte, neliniştea din noi trădează îndoiala care ne roade cu privire la certitudinea vieţii de după moarte.

Trecem printr-un moment de cernere. Sunt limpezite multe lucruri. Apele se separă unele de altele, iar gândurile multor inimi se dau cu adevărat pe faţă. Stăm de multe ori ascunşi cu teama de a nu fi contaminaţi precum stăteau ucenicii Domnului închişi într-o cameră de teama de a nu fi descoperiţi.

Acum, ca şi atunci, Hristos Dumnezeu vine între noi, cei îndoielnici, înspăimântaţi şi înfricoşaţi, adresându-se nouă: „Pace vouă!”i ;„Eu sunt, nu vă temeţi!”ii ;„Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”iii; „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”iv.

În mijlocul nedumeririlor, neliniştii şi lipsei de lumină Se arată Hristos cel mort şi înviat. Chiar în iadul nostru lăuntric cuprins de temeri, întuneric şi lipsă de sens, Hristos Dumnezeu coboară, ne ia de mână şi ne ridică la lumină. „Veniţi la Mine, zice El, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.”v

Iubiţi credincioşi,

Situaţia dificilă prin care trecem nu este cu totul nouă. În istorie, au fost multe momente de derută, de confuzie şi de haos. Au fost invazii şi războaie, cutremure şi imense revărsări de ape, molime şi tot felul de boli necunoscute.

În faţa unor asemenea situaţii, oamenii au avut atitudini diferite.

Cei care nu L-au avut pe Dumnezeu în viaţa lor, au căzut doborâţi de teamă, nelinişte şi spaimă. Şi despre ei a vorbit Domnul Hristos, spunând: „Oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume”vi.

Aceleaşi nenorociri şi ispite s-au revărsat şi asupra celor credincioşi. Având credinţa în Învierea lui Hristos, aceştia nu s-au clătinat atât de tare. Viaţa trăită în lumina Învierii le-a dat tăria să nu cedeze în faţa suferinţei lor sau a celor din jur. Chiar dacă au căzut, au avut puterea să se ridice şi să-şi continue drumul. Aveau credinţa că Hristos a înviat şi, datorită acestui adevăr, erau încredinţaţi că viaţa lor nu se termină în lumea aceasta.

Creştinul adevărat este om al Învierii. Chiar dacă el este martorul a tot felul de suferinţe, epidemii, tulburări care au loc în lume sau în propria viaţă şi familie, el nu este copleşit întru totul de acestea. Se frământă şi el, că este om cu neputinţe. Are momente de îndoială, văzând valurile prea mari năpustindu-se asupra lui. Se teme, dar strigă precum Sfântul Apostol Petru: „Doamne, scapă-mă!”vii. Şi Domnul, la momentul potrivit, nu întârzie să apară.

În acelaşi timp, creştinul nu are o atitudine pasivă, resemnată în faţa tragediilor lumii. El se luptă împotriva lor, caută să le îndepărteze, să aducă mângâiere semenilor săi cuprinşi de grele încercări. Teama lui cea mai mare este să nu cadă în disperare. Credinţa în Dumnezeu, un duh smerit şi multă dragoste îl ajută să nu fie lipsit de ultima urmă de nădejde. El mărturiseşte: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”viii.

Psaltirea îi este, de asemenea, creştinului, de mare ajutor. „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?, zice el. Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”ix „De voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu (Doamne) cu mine eşti.”x Cuprins de boală sau înconjurat de vrăjmaşi, omul credincios are convingerea că Dumnezeu nu-l părăseşte pentru că şi el a avut inimă milostivă pentru cel cuprins de durere: „Fericit cel ce caută la sărac şi la sărman, rosteşte creştinul prin mijlocirea Psaltirii, în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii lui să-l întărească pe el. Eu am zis: „Doamne, miluieşte-mă; vindecă sufletul meu că am greşit Ţie”xi.

Sfânta Euharistie aşază omul în cea mai puternică legătură cu Dumnezeu, oferindu-i „leacul nemuririi, doctoria pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”xii. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului creează în mintea, inima şi trupul creştinului smerit calea pentru a depăşi noianul de neputinţe proprii sau colective. Cum aceasta? Ne-o spune Domnul: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”xiii. Şi chiar dacă omul nu se vindecă de o boală trupească sau alt necaz, prin puterea lui Dumnezeu din Sfânta Împărtăşanie, el primeşte tăria răbdării, îşi duce mai uşor crucea şi nu deznădăjduieşte. El crede în Înviere, iar a crede în Înviere înseamnă a nu avea frică de moarte.

În timpul Postului Mare, creştinii mireni au fost lipsiţi de participarea concretă la Sfânta Liturghie. A fost o mare încercare pe care, nădăjduim a o depăşi cât mai curând. După trecerea molimei celei aducătoare de moarte, ne vom întoarce în bisericile noastre, ne vom spovedi mai des şi ne vom împărtăşi cu Dumnezeiasca Euharistie.

Drept-măritori creştini,

Credinţa în Învierea lui Hristos şi credinţa în propria noastră înviere constituie începutul, mijlocul şi sfârşitul drumului unui creştin adevărat. Fără înviere nimic nu are sens. Viaţa şi moartea îşi pierd orice lumină. Doar învierea aşază omul în bucurie, pace şi mulţumire sufletească. „Dacă nu este înviere a morţilor, mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.... Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi”xiv.

Pentru a ajunge la certitudinea învierii, creştinul este chemat să treacă prin cruce, prin răstignire, printr-un smerit cuget de pocăinţă. „Dacă am fost altoiţi pe El (pe Hristos) prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui.”xv

Altoirea noastră pe Hristos înseamnă dobândirea „gândului” Săuxvi. Gândul lui Hristos sau mintea lui Hristos îl aşază pe om în starea de a înţelege corect calea vieţii sale şi a lumii. Un astfel de om nu se înspăimântă iremediabil în faţa morţii, nu calcă pe cadavre pentru a-şi salva viaţa. El se luptă să nu deznădăjduiască, se ridică dacă a căzut, se roagă pentru a primi harul iubirii îndreptat spre toţi, iartă, ajută şi mulţumeşte.

Un astfel de om poate fi numit „fiu al învierii”, chiar şi înconjurat de moarte el este un om înviat, un suflet înviat, o inimă fără de moarte, un cuget cu adevărat creştin şi ortodox.

Rugăciunea noastră către Hristos Domnul este spre dobândirea curajului mântuitor în necazurile care ne înconjoară, panica, frica excesivă, deznădejdea nu au loc în inima celui care-L are pe Dumnezeu „Cale, Adevăr şi Viaţă”xvii. Şi nu este un moment mai potrivit decât Sfintele Paşti pentru a ni se mărturisi această Lumină vie şi izbăvitoare. 

Dumnezeu să ne îmbrăţişeze pe toţi cu iubirea Sa! El să ne ierte pentru tot păcatul, necredinţa, pentru toată micimea de suflet şi pierderea cumpătului de care dăm adesea dovadă. Lumina Învierii lui Hristos să ne cuprindă pe toţi în braţele Sale! Cuprinşi de mângâierea şi pacea acestei Lumini să mărturisim tuturor celor vii şi celor plecaţi dintre noi că „Hristos a ȋnviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Sărbătoare sfântă de Paşti, cu multă nădejde în Dumnezeu!

Al vostru frate şi părinte în Hristos,

† Teofan

Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei