Viaţa de lux în mănăstirile din trecut: călugăriţe extravagante, în pas cu moda Parisului, stareţi acuzaţi că mângâiau tinerele enoriaşe
0
Viaţa luxoasă din mănăstirile mari şi extravaganţele călugărilor, dar şi comportamentul libertin al unor călugăriţe i-au uimit pe călătorii străini care au ajuns la mijlocul secolului al XIX-lea în ţările române. Diplomatul francez Eugene Poujade a oferit una dintre descrierile cele mai amănunţite a obicieurilor pitoreşti din aşezămintele religioase.
Eugene Poujade (1815 - 1885) a fost consul al Franţei în Principatele Române, între anii 1848 şi 1853. A relatat despre români în lucrarea „Chretiens et Turcs. Scenes et souvenirs de la vie politique, militaire et religieuse en Orient”, iar una dintre temele cărora le-a acordat atenţia a fost starea călugărilor în mănăstirile de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Viaţa de lux de la Neamţ
În 1849, diplomatul francez a vizitat ţinutul mănăstirilor, din Carpaţi, iar primul aşezământ în care a poposit a fost mănăstirea Neamţ. A relatat că a fost primit cu ospitalitate în mănăstirea Neamţ, una dintre cele mai mari şi mai bogate aşezăminte ortodoxe. Aceasta avea o imprimerie de unde se răspândeau, în ţările române, cărţi bisericeşti, de educaţie şi traduceri ale Sfintei Scripturi, amintea autorul.
„Viaţa călugărilor de la Neamţ nu trece nicidecum ca exemplară şi vecinătatea numeroaselor mănăstiri de femei, libertatea de mişcare lăsată călugărilor, acreditează, dacă nu autorizează, acuzaţiile aduse împotriva lor. În mijlocul bogăţiilor, al luxului şi al libertăţii de la Neamţ, spiritul meu şi-a amintit de mănăstirea trapiştilor de la Westmale, aproape de Anvers, în vasta şi trista Campina, pe care aceşti credincioşi au fertilizat-o cu sudoarea lor, unde am petrecut, acum doi ani, câteva zile în liniştea cea mai solemnă. Acolo totul aminteşte de renunţarea la viaţă, privaţiunile, moartea. Stareţul moldovean, bogat înveşmântat şi aşezat pe divanul sau cu o demnitate gravă, nu m-a făcut să-l uit pe superiorul trapiştilor, în costumul monastic sever şi cu chipul purtând amprenta unei tristeţi blânde”, relata Poujade, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei Române, (Bucureşti, 2010).
Călugăriţe prietenoase
În călătoria sa, diplomatul francez s-a oprit la mănăstirea Agapia. „Este o mănăstire de maici sau mai curând o adevărată aşzare de purtătoare de scufiii, asemănătoare celor din Flandra, unde fiecare călugăriţă are căsuţa sa. Aici se practică o ospitalitate prea asemănătoare, se zice, celei din mănăstirile de maici din Arhipelag pe care le vizitase Tournefort în 1700, care ne-a lăsat o atât de exactă de spirituală descriere. Nu am rămas la mănăstirea Agapia decât timpul necesar pentru a asculta câţiva psalmi cântaţi de un cor atât de armonios, într-o capelă unde călugăriţele m-au condus luându-mă de braţ. În ciuda atitudinii prevenitoare a stareţei, care purta un baston cu măciulie de aur şi care a pus să fiu servit de tinere ucenice cu excelente dulceţuri, apă de izvor şi o pipă, am părăsit repede Agapia şi am mers să petrec noaptea într-o altă mănăstire, numită Văratic”, scria Eugene Poujade.
Autorul relata că multe dintre călugăriţe erau aduse în congregaţii de părinţi, deşi nu aveau niciun fel de vocaţie pentru viaşa monahală, ci erau sacrificate astfel în favoarea copiilor preferaţi.
„Celelalte mănăstiri, unde m-am oprit succesiv la întoarcerea în Ţara Românească, nu mi-au schimbat cu nimic impresia resimţită printre călugării de la Neamţ sau printre scufiile de la Agapia şi Văratic. Peste tot am regăsit aceleaşi moravuri uşoare şi interesante”, afirma consulul fracez, enumerând câteva dintre mănăstirile vizitate în Carpaţi.
Călugărul afemeiat
L-a impresionat povestea fostului stareţ de la Horezu, devenit cunoscut pentru viciile sale. „Stareţul de la Horezu tocmai a murit. Ajunsese celebru în ţară. Era un grec din insulele Ciclade. Se numea Hrisant. Portretul lui era pe toate piesele mănăstirii şi reprezenta bine personajul atât de bârfit în ţinut. Era un veritabil abate al evului mediu, aşa cum ni l-a descris Petrarca. Administrator eficient al veniturilor temporale ale mănăstirii, a adus Greciei sume considerabile. Aspru cu ţăranii, inspira teroare, desfrânat şi tiranic, supunea mângâierilor sale pe tinerele fete din satele sale. Acest lucru se citea în ochii lui mici, verzi şi sticloşi, în buzele groase şi strânse, în bărbia late şi în fruntea bombată”, relata francezul.
Descântecele din mănăstire
Eugene Poujade a rămas uimit de practicile întâlnite într-una din mănăstirile de lângă Bucureşti, numită Pasărea.
„Am fost surprins să aud mai multe călugăriţe care cântau repetând aproape o ore numele unei femei. Întrebând-o pe una dintre ele, am aflat că ele făceau ceea ce se cheamă în Ţara Românească o priveghere. Ele se rugau la Dumnezeu pentru moartea persoanei pe care o numeau, pentru că această era obiectul afecţiunii ilegitime a unui înalt personaj. Soţia abandonată cerea moartea frumoasei păcătoase şi plătea privegherea. Aceste cântări trebuiau sä se facă auzite patruzeci de zile în şir”, afirma autorul.
În pas cu moda de la Paris
Viaţa luxoasă a mai marilor mănăstiri Ostrov l-a impresionat la fel de mult. „Una dintre cele mai agreabile mănăstiri de maici din Ţara Românească este cea de la Ostrov, numită aşa pentru că este construită pe o insula a Oltului. Aceasta este încă o aşezare de purtătoare de scufii. Fiecare călugăriţă are căsuţa sa sub arbori groşi seculari, care o ascund vederii. Un mic braţ al Oltului, care curge liniştit, separă insula de drum şi o barcă lată îi conduce aici pe călători, care se anunţă prin sunetul unui clopot. Stareţă de la Ostrov nu îmbracă straiele bisericeşti decât când are vizitatori străini. De obicei este îmbrăcată după ultima modă de la Paris şi îşi primeşte toaletele de Ia Bucureşti”, afirma diplomatul.
Arendaşi în haine bisericeşti
Francezul relata că în toate marile mănăstiri de călugări, călătorii distinşi găseau o ospitalitate deosebită, pentru care stareţii primeau „taxe de reprezentare”. „Boierii abuzează uneori de acest lucru şi conversaţia stareţilor seamănă prea mult cu aceea a unor hangii care se plâng de scumpetea alimentelor. În Carpaţi se mănâncă păstrăvi excelenţi şi stareţii nu se jenează să-i păzească straşnic în heleşteie, de unde merg să-i prindă ei înşişi pentru călători când vor să-i trateze somptuos. Viaţa religioasă transpare cu greutate. Se vorbeşte de arendaşi în haine bisericeşti”, afirma autorul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, Editura Academiei Române, (Bucureşti, 2010).
Frumoasele călugăriţe
Diplomatull francez Adolphe Etienne Billecocq (1800-1874), predecesorul lui Poujade în funcţia de consul general la Bucureşti a scris despre români în volumul „Principatul Valahiei sub domnitorul Bibescu” şi s-a arătat impresionat de viaţa monahală, după ce a vizitat mănăstirea Agapia.
„Impresia pe care o lasă aceste locuri de refugiu este mare şi profundă. Nu voi uita niciodată mare emoţie pe care am avut-o, când după câteva zile de drum, sosind la ora unu dimineaţa după un drum dificil la marea mănăstire Agapia în Moldova, însoţit de o escortă de cavaleri ce purtau torţe, am fost invitat de maica superioară să mă duc direct în biseric unde se celebra slujba de noapte. Cântecele atât de pure ale călug[riţelor, marea frumuseţe a câtorva dintre ele, lumina lumânărilor, atâtea voci angelice care se ridicau la ceruri, în aceste ore matinale, toat aceste au avut asupra mea o aşa de mare impresie, încât mult timp a trebuit să mă conving că nu visez. Aceste interesante şi frumoase călugăriţe sunt supuse unor reguli severe. Trezite de multe ori din somn se duc totdeauna foarte punctuale, indiferent de vreme şi de anotimp, la fiecare slujbă de noapte. La ieşirea din chilii ele ţin în mâini lumânări pe care le ţin în timpul slujbelor, dar care le ajută să lumineze drumul de întoarcere. Nu sunt chemate în mijlocul nopţii de sunetele clopotelor ci de cel al toacei, care se aud în toate colţurile mănăstirii”, relata autorul, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”.
Vă recomandăm şi:
Numeroşi străini care au vizitat ţările române de-a lungul timpului au rămas uimiţi de limbajul colorat al poporului, în care înjurăturile şi vorbele de ocară îşi găseau un loc obişnuit. Unii domnitori pedepseau aspru pe cei care blestemau, însă în cele mai multe cazuri trivilaităţile erau privite cu îngăduinţă.
O serie de documente vechi ale Poliţiei Deva, păstrare la Arhivele judeţului Hunedoara, prezintă cele mai tumultoase evenimente din istoria mănăstirii franciscane din localitate. În anii 1940, numeroşi preoţi şi călugări ai mănăstirii au fost urmăriţi pentru activităţi împotriva românilor din Hunedoara.
Tinere care se plimbă aproape goale printre ruinele Sarmizegetusei Regia, corturi aşezate împrejurul sanctuarelor antice, blocuri de beton intercalate cu monumente din calcar şi andezit şi o atmosferă de sărbătoare. Astfel se prezenta vechea capitală a Regatului Dac în anii 1980, în imaginile rare realizate de Cornelius Ionescu.
Ignaz von Born, unul dintre marii oameni de ştiinţă ai secolului ai XVIII-lea, a călătorit în Transilvania şi Banat în vara anului 1770, iar în urma trecerii prin ţinuturile Hunedoarei a lăsat posterităţii mărturii inedite despre viaţa localnicilor. Baronul născut în Transilvania, dar stabillit în Viena, se arăta uimit de bogăţia minelor de aur, de pedepsele crunte aplicate hoţilor în Deva şi de superstiţiile localnicilor.
Se încarcă comentariile...
