Tradițiile arhaice din luna decembrie, la români. Ce semnificații ascunse au sărbătorile de iarnă
0Tradițiile românilor oferă semnificații profunde sărbătorilor de început de iarnă. Luna decembrie marchează sfârșitul anului și renașterea sa, iar ritualurile cu care românii au întâmpinat aceste evenimente au origini străvechi.
Ultima luna a anului este încărcată în semnificații, iar românii au păstrat o mulțime de tradiții cu origini arhaice, practicate în perioada care marchează începutul iernii și al noului an.
Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, autorul „Dicționarului de mitologie română” (2013), denumirea populară a lunii, Neios, se referă la căderea abundentă a zăpezilor, în timp ce alte denumiri zonale (Andrea, Indrea, Undrea) amintesc de Sântandrei, patronul românilor, celebrat în ultima zi a lunii noiembrie.
„Luna decembrie marchează începutul iernii cu început la mai multe date: 1 decembrie (Calendarul oficial); 6 decembrie, la Moş Nicolae (Calendarul popular) şi la solstiţiul de iarnă (Calendarul astronomic). La sate viaţa economică intră într-un proces de oarecare relaxare paralel cu intensificarea manifestărilor spirituale. Numeroase sărbători şi obiceiuri pregătesc în luna decembrie sfârşitul şi începutul anului calendaristic: Bubatul, Sava, Moş Nicolae, Ana Zacetenia, Modest, Ignatul, Moş Ajun, Moş Crăciun și Îngropatul Crăciunului”, arăta Ion Ghinoiu, în volumul de mitologie.
Începutul lunii, marcat de tradițiile Anului Nou Dacic
În tradiția arhaică, începutul iernii este asociat cu Anul Nou Dacic, care ar cuprinde sărbători, obiceiuri, ritualuri şi practici magice dedicate lupului, totem al dacilor, care aveau loc în perioada 14 noiembrie - 7 decembrie. Ele ar fi reprezentat scenariul morţii şi renaşterii unei divinităţ geto-dace peste care creştinii au suprapus moartea şi renaşterea Sfântului Apostol Andrei, arăta etnologul.
„Calendarul popular este structurat pe două anotimpuri: iarna patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, vara patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Între cele două divinităţi zoomorfe indo-europeane, Lupul şi Calul, şi aştrii care măsoară timpul pământenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul admiră Luna căreia îi cântă noaptea urlând, calul admiră astrul solar pe care îl ajută să urce zilnic, conform credinţelor populare, de la răsărit până la zenit. Anoul Nou Dacic cuprinde, printre altele, idea morţii simbolice a divinităţii adorate (Bocetul Andreiului)”, arăta autorul dicționarului de mitologie română.
Potrivit etnologului, Sântandrei fusese o divinitate adorată de geto-daci, care a preluat numele Sfântului Apostol Andrei, iar într-o tradiție arhaică a românilor, o reprezentare a acestuia sub forma unei păpuși din cârpe era plânsă (bocită) de fete în noaptea de 29/30 noiembrie, înainte de reînnoirea sa odată cu începerea iernii.
Colindătorii, mesageri ai divinității
La începutul lunii decembrie își fac apariția cetele de colindători, care în mitologia românească sunt considerați mesageri ai divinității care moare și renaște simbolic odată cu sărbătorile solstițiului de iarnă, Crăciunul și Anul Nou. În tradiția arhaică, acestea încep să se organizeze în preajma sărbătorii Sfântului Nicolae (6 Decembrie).
„Organizaţi pe părţi de sat, feciorii îşi alegeau un conducător numit, de obicei, Vătaf, şi o gazdă unde duceau o viaţă comunitară în perioada sărbătorilor de iarnă (dormeau, mâncau, petreceau, aduceau lemne din pădure împreună). Cetele de colindători pot colinda singure sau însoţite de o mască zoomorfă îmbrăcată de un fecior. Masca, substitutul divinităţii care se desfată în anturajul său divin (ceata feciorilor), moare violent, lovită cu ciomagul, împuşcată sau înecată, la încheierea colindatului pentru a renaşte imediat, împreună cu timpul noului an. Numele măştii este preluat, de obicei, şi de cetele de colindători: turca, cerbul, capra, brezaia, borița”, arăta etnologul.
Adesea, grupurile de tineri aflate la colindat erau însoţite de un personaj care avea rolul de a aduce fertilitatea în familiile celor colindaţi, folosind uneori un falus din lemn, legat la brâu, sau un buzdugan.
„Falusul Mutului şi, uneori, totemul cetelor de căluşari din Oltenia, confecţionat din lemn răsucit în formă de cap şi gât de pasăre de baltă, se numeşte Cioc. În satele de la sud de Carpaţi falusul este sinonim cu Ciocul, unul din primele cuvinte învăţate de băieţi de la mamele acestora”, afirma Ion Ghinoiu, în volumul Dicţionar de Mitologie română (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).
În jocul călușarilor, acesta este reprezentat de Mutul, un personaj ciudat şi misterios, care se îmbracă în haine peticite, poartă la brâu un falus cioplit în lemn, iar pe cap o mască din piele întoarsă de capră, barbă de ţap, căciulă de ied sau se mânjeşte pe faţă. „El nu răspunde la comenzile Vătafului, iese din joc şi pedepseşte căluşarii, lovindu-i cu paloşul pe spate, îmbrăţişează şi sărută fetele şi femeile căsătorite, execută tot felul de năzdrăvănii cu falusul etc”, afirma Ion Ghinoiu.
Crăciunul, divinitate solară mai veche decât creștinismul
Crăciunul, cea mai așteptată sărbătoare religioasă a lunii decembrie a fost, potrivit etnologilor, un zeu solar de origine indo-europeană, specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra.
Popoarele antice ale Europei sărbătoreau Crăciunul printr-un ritual în care foloseau focul, cu care mistuie butucul de Crăciun. Acesta simbolizează trupul zeului vegetaţiei care moare violent prin tăiere şi renaşte printr-un rit funerar de incinerare la Crăciun.
În mitologie, Crăciunul se naşte împreună cu timpul la 25 decembrie, trăieşte 365 de zile, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte la începutul anului următor. În tradițiile românilor, moş Crăciun este înfăţişat ca un om bătrân, un păstor bătrân cu barba de omăt, vecin în satul în care trăia cu Moş Ajun, fratele său mai mic. Are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor.
Cele două perioade ale Crăciunului
Sărbătorile Crăciunului durează trei zile (25 - 27 decembrie), în sens larg 19 zile (20 decembrie - 7 ianuarie) și recreează timpul îmbătrânit după 365 sau 366 de zile.
„Ele se împart în două perioade simetrice: 1. Perioada nefastă dintre Ignatul sau tăiatul porcilor şi miezul nopţii de Crăciun sau miezul nopţii de Anul Nou, când se deschid mormintele şi circulă printre cei vii spiritele mortilor, abundă practicile de pomenire a moşilor şi strămoşilor, se sacrifică Porcul, substitut al unei divinităţi preistorice, apar elemente dionisiace şi sunt tolerate unele abateride la normele sociale; 2. Perioada fastă dintre miezul nopţii de Anul Nou sau miezul nopţii de Crăciun şi Iordănitul Femeilor, când abundă practicile de curăţire a spaţiului de forţele malefice, se alungă spiritele morţilor, se execută numeroase acte de divinaţie, propitiere şi profilaxie”, arăta Ion Ghinoiu.
Timp de mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie), în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă. „Determinativul de moş indică vârsta zeului adorat care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou”, scrie Ion Ghinoiu.
Tradiţiile contemporane despre Crăciun, despre Moşul darnic şi bun, încărcat cu daruri multe, sunt influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la Vest la Est şi de la oraş la sat, arăta etnologul.
Se încarcă comentariile...
