Cum au ajuns ţiganii din Transilvania celebri în lume. „The Times“ îi descria în 1877: „Cei mai pitoreşti, murdari, primitivi oameni pe care îi poţi întâlni“
0Transilvania i-a fascinat pe jurnaliştii din Statele Unite şi Marea Britanie cu mult înainte ca povestea contelului Dracula să fie cunoscută lumii. Marile ziare occidentale din secolul XIX prezentau Transilvania ca un loc atrăgător şi misterios, populat de oameni simpli, dar mândri că sunt urmaşii dacilor şi ai romanilor, dar şi de o comunitate pestriţă, vizibilă prin modul sălbatic de viaţă, de neînţeles pentru străini.
La mijlocul secolului al nouăsprezecelea în Transilvania trăiau peste 100.000 de ţigani, potrivit marilor ziare din Statele Unite ale Americii şi din Anglia, care şi-au trimis jurnaliştii să călătorească în acest ţinut. Zeci de reportaje publicate în acea vreme despre Transilvania dezvăluiau cititorilor din lumea occidentală un loc impresionant prin bogăţia sa, locuit de o populaţie majoritară de români (valahi), oameni simpli şi săraci, dar mândri că sunt descendenţi ai dacilor şi ai romanilor, superstiţioşi, politicoşi cu străinii, ignoranţi faţă de autoritatea statului şi încrezători în preoţii din fruntea comunităţilor în care trăiau.
„Aceşti oameni neînţeleşi, din care unul din o sută cunoaşte carte, au propriile idei despre măreţia naţiei lor şi de gloria trecutului lor, pentru care nu o dată şi-ar fi dat vieţile”, relata corespondentul The New York Times, într-un reportaj despre Transilvania, publicat în 28 septembrie 1884.
„Aici este acel negricios, viclean „Zigeune” (ţigan), urmărindu-te cu atenţie, cu ochii săi negri, lucioşi. Aici este ţăranul transilvănean dur, brunet, mustăcios, cu chipul umbrit de pălăria ponosită de paie. Aici este, înalt, musculos, cu obrazul măsliniu, cu părul deschis, şi privirea voioasă, recrutul austriac. Dar, mai presus de toţi aceştia, este valahul, pe jumătate sălbatic, cu pantalonii săi albi, îndesaţi în opinci, cu un brâu de lână larg şi greu”, completa autorul reportajului din The New York Times.
Şi-au transformat casele în grajduri
Jurnaliştii unor publicaţii importante ca The New York Times, The Times sau The Sun obişnuiau să acorde atenţie modului de viaţă al ţiganilor, greu de înţeles în raport cu obiceiurile occidentalilor.
„La târgurile de la ţară, ţiganul este întotdeauna prezent ca vânzător de cai. El este fierarul de la ţară. Nicio festivitate nu are loc fără ca el să fie prezent ca muzician, iar în unele zone, el este cel care acompaniază procesiunile funebre spre cimitir. Foarte puţine lucruri s-au făcut pentru a-l salva din felul lui nomad de a trăi. În ultimul secol, împăratul Joseph al doilea i-a dat ţiganului numele de noul ţăran şi i-a construit o casă, sperând să îi ridice nivelul de trai, dar noul nume nu i-a plăcut acestuia, iar casa a fost transformată în grajd pentru cai, în timp ce bărbaţii şi femeile continuă să doarmă cu copiii lor în corturi. Pentru cei mai mulţi, ţiganul este un rătăcitor misterios şi răutăcios, găsindu-şi cumva mijloacele de trai, corecte sau prin înşelăciune, în funcţie de scopul său de moment”, relata The New York Times, într-un reportaj publicat în 10 aprilie 1882.
„Înseamnă noroc să întâlneşti un ţigan la prima oră a dimineţii, cred sătenii”, scriau jurnaliştii de la The Sun (New York) în 1884, într-un reportaj despre obiceiurile oamenilor din această Transilvania.
Pitoreşti şi murdari
The Times (Philadelphia), publica în 1877 o descriere a ţiganilor întâlniţi în taberele de pe marginea drumului, pe traseul de la intrarea în ţară prin zona Orşovei, spre Caransebeş şi Hunedoara.
„Ţiganii sunt cu toţii cei mai pitoreşti, murdari, primitivi oameni pe care îi poţi întâlni în orice ţară. Ei umblă din loc în loc, după cum le dictează fantezia şi necesităţile. Fiecare familie are căruţa sa cu coviltir, tras de câte un cal sfrijit şi plin de căpuşe, iar în căruţă sunt porci, copii dezbrăcaţi, femei pe jumătate dezbrăcate, bunuri de casă, ustensile şi tot felul de obiecte amestecate. Totul la ei are aceeaşi nuanţă pământie, cu excepţia poate a trupurilor lor dezbrăcate ce strălucesc într-un colorit adânc, bogat şi ars, printre mormanele de zdrenţe şi teancurile de bagaje”, scria corespondentul special al The Times, în articolul publicat 29 iulie 1877.
Vor lăsa căruţa şi vor roi în jurul tău
Autorul relatării îi descria pe capii familiilor ca fiind neînfricaţi şi activi. Puteau fi văzuţi în faţa căruţelor, mânând caii, dar starea lor se schimba, atunci când simţeau că pot profita de o situaţie favorabilă.
„Dacă te uiţi cu atenţie la ei, vor lăsa căruţa şi vor roi în jurul tău, boloborosind şi înghesuindu-te pentru creiţari, sărutând pământul şi paltonul tău, dansând sălbatic ciardaşul şi făcând tumbe pentru amuzamentul tău. Îţi arată trupul lor murdar pentru a vedea cât de săraci şi flămânzi sunt. În ciuda murdăriei lor, a contorsionărilor care imită diformitatea, a expresiei simulate a suferinţei şi a acţiunilor lor inoportune pentru bani, se poate vedea că sunt bucuroşi şi se simt confortabil, atât cât merită să fie sau au capacitatea de a aprecia acest lucru”, scria autorul reportajului din The Times. Acesta adăuga că ţiganii erau celebrii pentru tarafurile lor, şi pentru muzica tradiţională pe care o cântau cu foc şi pasiune, încât nu puteau fi imitaţi. Niciun eveniment nu era complet fără muzica pentru care lăutarii ţigani erau recunoscuţi, scria corespondentul special al The Times, în articolul publicat 29 iulie 1877.
Rătăcitorii
Într-un articol publicat în 1898, The New York Times aborda din nou tema ţiganilor din Transilvania, pe care îi cataloga drept oameni care nu se supun normelor stabilite de societate.
“Ţiganii au oroare de a munci sau de a fi constrânşi în orice fel. Chiar şi celor care au o locuinţă stabilă le place să cutreiere. Atât de ferm au acest instinct de rătăcitori, încât ei nu au în limba lor un cuvânt care să însemne “a rămâne”. Cele mai multe îndeletniciri pe care le adoptă sunt potrivite pentru viaţa nomadă. Sunt fie vânzători de cai, fierari, păstori, ori, de cele mai mule ori, cerşetori. Este aproape imposibil să călătoreşti prin provinciile ţării fără să întâlneşti cetele de ţigani. Unii dintre aceştia cu siguranţă vor urmări pentru cel puţin o jumătate de oră un transport, până vor primi un bănuţ. Ţiganii şi-au luat nume de “oameni săraci”, iar obiceiul cerşitului este atât de adânc înrădăcinat în ei, încât chiar şi cei mai bogaţi dintre ei, care pot fi întâlniţi ocazional călărind armăsari pur sânge şi purtând bijuterii scumpe, nu pot rezista tentaţiei de a cere bani”, scriau cei de la The New York Times, în 13 februarie 1898. Jurnaliştii aminteau despre încercările eşuate ale împăratului Joseph II de a-I civiliza. Acesta le-a dat pământuri pentru a le cultiva şi le-a oferit copiilor lor accesul la educaţie, prin disciplină. “Dar micii ţigani au crescut cu toate instinctele specifice rasei lor şi cu prima ocazie, au scăpat şi s-au realăturat părinţilor lor”.
Cum au dresat puii de urşi
Un alt jurnal din Statele Unite ale Americii relata în 1888, un fapt nemaintâlnit despre ţigani. „Potrivit unui autor din Blackwood’s Magazine, ţiganii din Transilvania învaţă puii de urs să danseze, aşezându-I pe plăci de fier încinse, în timp ce dresorul cântă la vioară. Ursul, ridicându-şi picioarele alternativ pentru a scăpa de fierbinţeală, învaţă involuntar timpp marcaţi de muzica viorii şi în cele din urmă învaţă să îşi ridice picioarele de fiecare dată când aude muzica”.
David Thomas Ansted, un publicist şi geolog englez, a dezvăluit într-un jurnal de călătorie apărut în Londra, în 1862, cât de mare a fost şocul primelor sale întâlniri cu comunităţile de ţigani care locuiau în tabere de corturi pe malul râurilor Mureş şi Strei şi la marginea orăşelelor hunedorene ale secolului XIX.
„Sunt uşor de recunoscut: cu privirile lor pitoreşti, pielea întunecată, cu un aer de inteligenţă şi pungăşie, cu apucături sălbatice, uşor de deosebit de orice altă populaţie chiar şi când sunt văzuţi singuri”, afirma publicistul, în relatările sale incluse în volumul „A short trip in Hungary and Transylvania in spring of 1862”. El adăuga că imaginea ţiganilor îi era total opusă faţă de cele cu care era obişnuit în Europa.
Evitau munca pe cât e posibil
David Ansted descria corturile triunghiulare făcute din pânze agăţate de beţe, acoperite cu rufe murdare, menite să îi apere pe nomazi de razele soarelui dar nu şi de ploaie, corturi în care femeile pregăteau mâncarea, iar prin faţa cărora alergau copiii dezbrăcaţi. Autorul descria lipsa oricăror piese de mobilier din tabără şi a oricăror condiţii ale unui trai cât de cât decent.
„Ţiganii sunt foarte bine cunoscuţi în această parte a Europei. Sunt buni lucrători în metal, dar şi mai buni hoţi. Iarna merg prin sate şi lucrează ca tinichigeri unde găsesc. O dată cu venirea primăverii îşi mută taberele şi evită munca pe cât e posibil, asigurându-şi existenţa într-un mod mai sălbatic. Vara unii dintre ei se ocupă cu găsirea aurului în cele câteva râuri bogate în acest metal din Transilvania. Îşi asigură astfel existenţa, fără să se spetească muncind”, povestea David T. Ansted, în cartea sa, publicată ca foileton şi de ziarul londonez The Times, în 1862.
Proverbele ţiganilor
The Sun (New York) scria în 1888 că în Transilvania trăiau circa 150.000 de ţigani, iar dacă în alte ţări au fost subjugaţi şi oprimaţi, românii îi tratau bine. Noaptea, focurile lor din tabere şi muzica îi fascinau pe călători. Autorul reportajului îi descria ca fiind “leneşi, nelegiuiţi, nedemni de încredere, certăreţi între ei, dar gata oricând să dea oricui o replică pe măsură”. Jurnalistul povestea o întâmplare care îi confirma ultima presupunere.
“Un ţigan fusese acuzat că a furat un cal, de un om care declarase că şase oameni îl văzuseră în acţiune. Ce înseamnă şase martori?, i-a răspuns ţiganul. Eu pot aduce oricând 12 martori care nu m-au văzut furând. Un alt ţigan care fusese întrebat de oficialităţi dacă ar spânzura un criminal pentru cinci florini a răspuns: e un preţ prea mare. Pentru cinci florini v-aş spânzura pe toţi”, scria The Sun, amintind că în secolele precedente rolul de călău îi revenea de obicei unui ţigan. Jurnaliştii americani de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea mai aminteau că religia ţiganilor era vagă, dar admiteau existenţa unei divinităţi de care se temeau. Proverbele lor sunt profunde şi ciudate, mai scria The Sun, amintind câteva: “Numai surzii şi orbii sunt obligaţi să creadă”, “E mai uşor să moşteneşti decât să câştigi”, “După ghinion vine noroc”, “Nu lăsa nimic pe pământ să re întristeze, atâta timp cât te poţi mişca”, “Nimic nu este atât de rău, dar este destul de bun pentru alţii” şi “Mai bine un măgar care te lasă să-l călăreşti, decât un armăsar are te aruncă din şa”.
Vă recomandăm şi:
Jafurile săvârşite în anii 1930 în minele de aur din Apuseni arată cât de bogate erau zăcămintele. Bandele de hoţi care dădeau târcoale cămărilor de aur şi cei care îşi riscau viaţa coborând cu funii în puţurile adânci de zeci de metri scoteau la suprafaţă sute de grame de metal preţios, la fiecare încercare. Într-un dosar păstrat la arhive, 30 de hunedoreni erau anchetaţi pentru că ar fi furat aur în valoare de zece milioane de lei.
În 30 noiembrie 1867, celebrul ziar „The Times” publica un reportaj despre istoria din ultimele două milenii a românilor. Articolul apărea sub semnătura corespondentului din Austria al ”The Times” şi relata despre marile idealuri ale românilor, cel de a fi consideraţi descendenţi puri ai dacilor şi romanilor şi cel de unire a vechilor teritorii stăpânite de daci.
Avocatul Petru Groza, fost şef de guvern, a fost în perioada interbelică unul dintre cei mai mari magnaţi ai ţării. Afacerile prospere i-au adus şi necazuri în justiţie. Arhivele naţionale din Hunedoara păstrează mai multe dosare în care omul politic era reclamat pentru infracţiuni economice, dar şi reclamant în procese de calomnie.
Un publicist şi geolog englez a dezvăluit într-un jurnal de călătorie apărut în Londra, în 1862, cât de mare a fost şocul primelor sale întâlniri cu comunităţile de ţigani care locuiau în tabere de corturi pe malul râurilor Mureş şi Strei şi la marginea orăşelelor hunedorene ale secolului XIX.
Se încarcă comentariile...
