Avram Iancu, eroul cu destin tragic. Cum s-a stins „Crăișorul munților”, după ani de suferință
0Avram Iancu a condus moții în timpul Revoluției din Transilvania anilor 1848-1849, însă la scurt timp după evenimentele tulburătoare viața sa a luat o turnură tragică. Pe 10 septembrie, „crăișorul munților” este omagiat la Țebea.
Mii de oameni sunt așteptați duminică, la „Serbările Naționale de la Țebea”, eveniment prin care este omagiat Avram Iancu (1824–1872), lider al românilor din timpul Revoluţiei din Transilvania anilor 1848–1849, de la moartea căruia în 10 septembrie se împlinesc 150 de ani.
Avram Iancu s-a remarcat în timpul mişcărilor revoluţionare de la mijlocul secolului al XIX-lea, când împreună cu miile de români care făceau parte din Legiunea Auraria Gemina, a luat parte la mai multe operaţiuni militare pe teritoriul Transilvaniei, în special alături de armata imperială austriacă, aflată atunci în conflict cu armata ungară susţinută de secui.
Războiul civil din Apuseni
Cel supranumit „Crăişorul munţilor” şi moţii săi i-au sprijinit pe habsburgi în disputele cu armata ungară, după ce, potrivit unor istorici, ungurii au refuzat drepturile politice pentru români, în timp ce Casa imperială austriacă i-a recunoscut ca naţiune politică.
Cele mai sângeroase conflicte s-au dat în mai 1949 la Abrud şi în împrejurimile oraşului din Munţii Apuseni. Ostilităţile din Transilvania s-au încheiat în august 1849, iar treptat moţii au renunţat la arme. Avram Iancu rămăsese un personaj incomod, atât pentru autorităţile ungare, cât şi pentru habsburgi. Fusese chiar arestat, în decembrie 1849, de soldaţii austrieci, în târgul de la Hălmagiu, însă la scurt timp a fost eliberat, în urma intervenţiei energice a populaţiei. În arest
„Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocma acuma cu întristare văd, că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dar şi hotărât dispun, ca după moartea mea, toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”, scria Avram Iancu, în 20 decembrie 1850.
De nerecunoscut în ultimii ani ai vieții
La câțiva ani, după încheierea Revoluţiei din 1848–1849, destinul său a luat o turnură tragică. În vara anului 1852, împăratul Franz Ioseph a vizitat Transilvania, unde starea de tensiune între comunităţile română şi maghiară continua să existe.
Avram Iancu a pregătit întâmpinarea sa la Vidra de Sus, însă în ziua în care Franz Ioseph a ajuns pe Muntele Găina, Iancu nu s-a mai prezentat în faţa împăratului. Nimeni nu a putut să explice gestul românului, care nu putea fi înduplecat să îşi schimbe atitudinea. Episodul a însemnat ieşirea din viaţa publică a eroului transilvănean.
În toamna aceluiași an, Iancu a fost arestat la Alba Iulia, din ordinul unui ofițer austriac, Hoehn, iar în temniță a fost brutalizat. Adus apoi la Sibiu, a fost eliberat în scurt timp, pe motiv că reținerea sa a fost făcută „din greșeală și dintr-un exces de zel al organelor subalterne”, nota istoricul Silviu Dragomir.
După episodul arestării, un colonel din Sibiu i-ar oferit lui Avram Iancu o funcție bine plătită, pentru a face uitat incidentul, însă Avram Iancu a refuzat-o.
Arestarea și maltratarea lui Avram Iancu i-ar fi declanșat problemele care aveau să ducă, în cele din urmă la ruinarea sănătății sale și la moartea acestuia la doar 48 de ani, erau de părere unii istorici.
În ultimii ani ai vieții sale, Iancu ar fi suferit de tuberculoză şi începuse să aibă hemoragii pulmonare, scuipând sânge, însă la fel de gravă era starea sa depresivă, alimentată de patima sa pentru băutură. Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872, „în tinda casei unui sărac din Baia de Criş”, scria istoricul Nicolae Iorga.
Apropiat al său, Gheorghe Bariţiu, istoric şi întemeietor al presei româneşti din Ardeal, a oferit câteva mărturii despre Avram Iancu, în două numere consecutive ale ziarului Transilvania (1 noiembrie 1872 şi 15 noiembrie 1872), la câteva săptămâni după moartea sa. Barițiu îl întâlnise în perioada care a urmat arestării sale.
„În zilele petrecerii lui Iancu la Sibiu s-au întâmplat multe scene dintre care unele într-adevăr tragice: scena de la băile de abur, plânsul cel amar al lui Avram Iancu, atât în baia cât şi în casa lui Măcelariu şi strigătul lui cel dureros: «Nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi, că mă prind jandarmii». După aceea Iancu adormi distrus sufleteşte şi înfrânt sufleteşte. După ce se deşteptă, începu să ceară mereu vinars, ca şi cum încerca să îşi amorţească durerile”, scria Gheorghe Bariţiu, într-un articol despre fostul său prieten.
Publicistul l-a întâlnit ultima dată pe Avram Iancu în 1865, la Abrud. A încercat, fără succes, să îl ajute, încercând să îl convingă să se lase de băut și să se reapuce de avocatură. Era, însă, prea târziu.
„Până la un loc Iancu îmi vorbea, cum se zice, în toată firea, dintr-o dată însă fixându-se îmi zise: «Hm, ce, doar nu ai vrea şi dumneata să mă aresteze nemţii austriaci». Această apostrofare a lui Iancu mă dezarmă, cauzându-mi o întristare profundă. Aşadar, atentatul de la Hălmagiu, arestarea şi maltratarea din 1852, lăsaseră în sufletul lui Iancu impresiuni atât de dureroase, încât ele se prefăcură în idee fixă, care îl urmăriră ca un spirit necurat în toată viaţa lui”, scria Gheorghe Bariţiu, în ziarul Transilvania (15 noiembrie 1872).
Istoricul Silviu Dragomir (1888, Gurasada, județul Hunedoara – 1962, Cluj - Napoca) a cercetat în detaliu viața „Crăișorului munților” și documentele referitoare la Revoluția din Transilvania și a publicat o monografie despre Avram Iancu în anul 1924.
O altă lucrare, mai elaborată, semnată de Silviu Dragomir, a apărut în anul 1968, după moartea acestuia. În volumul, editat în spiritul ideologiei regimului comunist din acea vreme, au fost prezentate informații puțin cunoscute despre ultimii ani din viața lui Avram Iancu.
Silviu Dragomir arăta că în zilele care au urmat arestării lui Iancu, acesta fusese găzduit o perioadă în casa unui prieten din Sibiu, apoi a fost luat acasă, la Vidra de Sus, de tatăl său.
„Înainte de Crăciunul anului 1852, bătrânul Alisandru Iancu se întoarce, împreună cu fiul său, la Vidra de Sus. Avram s-a liniștit acum, dar nu poate să renunțe la băutură, care amenința să-l doboare cu totul”, scria Silviu Dragomir, în volumul Avram Iancu (1968).
Pierdut în patima alcoolului
Istoricul reda mărturia protopopului Balint, care îi descria astfel starea încă tânărului Avram Iancu:
„În zilele trecute fu la mine și, după mai lungă conversație, îl văzui că a scăzut în spirit și e debilitat de tot. Nu citește nimic, nici nu scrie. Mi-e teamă că se va prăpădi”, relata preotul.
În anii următori, deși rămăsese în grija părinților, „Crăișorul munților” nu mai putea fi salvat din patima alcoolului, care avea să i macine sănătatea.
„Un portret al eroului zugrăvit în răstiimpul acestei crize, care îl chinuise ani de-a rândul, îl arată nu numai slăbit, dar și îmbătrânit prematur. Fizionomia lui pare schimbată cu desăvârșire și, în loc de tânărul mândru de altădată, chipul înfățișează doar o umbră de om, cu obrazul supt, privirea speriată și cu umerii căzuți”, scria Silviu Dragomir.
Traiul în mijlocul moților care îl prețuiau l-au întremat, cu timpul, pe Avram Iancu, însă odată cu moartea tatălui său, în 1856, „Crăișorul” a primit încă o lovitură care avea să îl zdruncine.
„Ultimii cinci ani din viață îi trăiește mai greu. Boala îl chinuie din nou, tot mai crâncen. Fzicul îi slăbește și dorul de ducă îl îndepărtează iarăși de casă mai adeseori. Hoinăreala neîncetată îi zdrențuieșie îmbrăcămintea. Aspectul său devine jalnic. Primește bani de la prieteni pentru a-și face rost de băutură și vinde scrisori și autografe pentru câte ”o pițulă” (n.r. monedă austro-ungară, echivalentă a zece creițari, care a circulat în Transilvania). De câte ori sosea zdrențuit la Baia de Criș, amicii îl îmbrăcau în straeoe noi și se sileau a-l readuce la o viață mai ordonată. În iarna anului 1871, i-au cumpărat o șubă căptușită cu blană. Mare le-a fost mirarea când, după doar câteva zile, l-au întâlnit îmbrăcat doar cu partea superioară a blănii. Jumătatea cealaltă o dăruise unui moț cu care a mers cale lungă pe șosea”, scria Silviu Dragomir.
A murit săracdupă ani de suferință
Halucinațiile și visurile chinuitoare, bolile fizice cre au pus stăpânire pe organismul său slăbit și alergăturile fără odihnă l-au adus, în următoarele luni, la marginea gropii, adăuga istoricul.
În primăvara anului 1872, Avram iancu fusese internat în spitalul din Baia de Criș. Tusea chinuitoare nu îl părăsea, iar o hemoragie îi agravase starea. Părăsises însă spitalul și a continuat să cutreiere ținutul de la poalele Apusenilor. În ziua de 10 septembrie 1872, după câteva zile pe care le petrecuse în casa unui preot din Valea Bradului, Avram Iancu pornise la drum către Baia de Criș.
„Aici îl ajunge secera morții. S-a culcat pe o rogojină de cu seară la cartierul su obișnuit, în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineața și-a dat sufletul în urma unei noi hemoragii, înfrânt acum definitiv de viforele timpului. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrențuită, fluierul de cireș și jalba către împărat, unsă și mototolită”, scria Silviu Dragomir.
Trei zile mai târziu, Avram Iancu a fost înmormântat în cimitirul din Țebea.
„El zace în locul unde ostreţe negre înconjură o cruce verde purtând inscripţia scurtă: Avram Iancu, advocat, prefect Legiunii gemene române 1848-9, + 1872. Cununile ce i s-au adus, uneori cu zgomot, totdeauna cu o mărginită pietate, au fost adăpostite de confiscări, batjocoriri şi sfâşieri. Mormântul în care se odihneşte învingătorul învins şi nebunul care nu mai avuse de ce să rămâie cuminte e acesta, sărac şi umil cum e soarta poporului care-l păstrează ca urnă a sfintelor moaşte. Şi lângă dânsul, vechiul stejar cu trunchiul mândru mai răsfiră crengile puternice, ce cad pe rând şi se înnoiesc într-una, vuind în vântul serilor cântece de taină, între crucea mortului din groapă şi crucea suferinţii învietoare de pe lăcaşul românesc al credinţii”, scria Nicolae Iorga, în volumul Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească (1906).
Se încarcă comentariile...
