Prăjitura morţilor, „narcoticul“ pentru lumea de dincolo. Ce foloseau românii pentru a feri defuncţii de spiritele rele

Coliva este considerată „prăjitura morţilor“ atât în perioada precreştină, cât şi în cea non-creştină. În unele zone ale ţării, în colivă se puneau seminţe de mac, iar în alte zone familia defunctului presăra seminţe de mac în drumul spre cimitir şi rostea o anumită expresie pentru ca sufletul răposatului să nu se întoarcă sub forma unui strigoi.

Orice român care a avut o pierdere în familie, a făcut colivă şi a mers cu ea la biserică pentru a fi sfinţită de preot, iar o parte din ea a fost lăsată pentru a fi dată de pomană.

Puţini cunosc însă cum foloseau coliva strămoşii noştri şi ce semnificaţie avea pentru ei. Făcută în principal din grâu fiert, zahăr şi nuci, coliva era ornată în anumite zone ale ţării (Brăila) cu seminţe de mac, scrie Andrei Oişteanu în cartea ”Narcotice în cultura română”, apărută în 2011 la editura Polirom.

Deşi pare că tradiţia de a face colivă şi a o sfinţi există la români din cele mai vechi timpuri, lucrurile nu stau deloc aşa. În secolul al XVIII-lea, textele creştin-ortodoxe interziceau aducerea colivelor în biserică şi sfinţirea lor de către preoţi pe motiv că sunt ”păgâne”, consemnează Andrei Oişteanu.

De multe ori, familiile de români din unele zone ale României, care doreau să scape de un defunct despre care se bănuia că este strigoi,  presărau pe drumul spre cimitir seminţe de mac, în timp ce spuneau ”Strigoiul să mănânce pe an câte un bob de mac şi să nu mănânce inimile neamurilor lui”, se menţionează în cartea ”Narcotice în cultura română”.

Din acelaşi motiv, ţăranii români obişnuiau să folosească în cadrul ceremoniilor de înmormântare tot soiul de plante sau substanţe psihotrope, cum ar fi seminţele de cânepă, seminţele sau măciuliile de mac sau vin (rachiu), scrie Andrei Oişteanu.

Şi pentru a feri animalele de strigoi, ţăranii au creat ritualuri asemănătoare. De Paşti, erau duse la biserică măciulii de mac pentru a le sfinţi, obiceiul fiind practicat în Transnistria şi Bucovina. De Sfântu Gheorghe exista obiceiul ca ţăranii să presare mac în jurul grajdurilor şi al vacilor, spunând ”Până a strânge tot macu” să nu poată intra strigoaia la vaci în grajd”, se consemnează în cartea ”Narcotice în cultura română”.

Copii, protejaţi cu pelin de ”vântoase”

Românii care trăiau în mediul rural obişnuiau să îşi protejeze animalele şi copii de ”vântoase” (frumoase) cu pelin şi odolean (Valeriana Officinalis), obiceiul fiind practicat în Banat şi Moldova. Practic, românii folosesc de sute de ani odoleanul contra a ceea ce se numesc ”bolile nervoase”, explică Andrei Oişteanu în cartea sa.

Ţăranii foloseau seminţele de cânepă şi cele de mac în diverse ritualuri pentru pomenirea morţilor, dar şi pentru că în concepţia colectivă de la acea vreme cele două plante aveau rolul de a narcotiza spiritele care păzesc lumea de dincolo, netezind astfel drumul pe care trebuie să meargă sufletele defuncţilor, crede autorul cărţii ”Narcotice în cultura română”.

Se urmărea practic ca sufletul defunctului să ajungă cu bine în lumea spiritelor. Inventivitatea ţăranilor nu are limite, aceştia mergând până acolo încât au creat şi cântece de petrecere a mortului, pentru a-i îndruma sufletul către lumea de dincolo, scrie Andrei Oişteanu.

Superstiţiile făceau legea în secolul trecut la români, aceştia considerând că mereu exista riscul ca sufletul decedatului să revină sub formă de strigoi,  iar viaţa comunităţii unde se întâmpla acest lucru să fie dată peste cap.”Mulţi de într-acei morţi se scoală de se fac strigoi şi omoară pre cei vii”, se consemna în unele texte din Valahia la jumătatea secolului al XVII-lea, menţionate în cartea ”Narcotice în cultura română”.

De pildă, ţăranii mâncau plăcinte cu seminţe de cânepă în zona Vasluiului în noaptea de sfântul Andrei,  ca să nu aibă de-a face cu strigoii. La rândul lor, femeile din nordul Moldovei obişnuiau să facă  turte cu miere şi seminţe de mac sau de cânepă în ajun de Crăciun, pe care le dădeau de pomană, povesteşte Andrei Oişteanu.

Obiceiurile şi ritualurile amintite au fost create de români pentru a ”amorţi” sufletului mortului, astfel încât să-i uşureze trecerea către lumea cealaltă, iar spiritul său să nu fie tentat să revină sub formă de strigoi, reiese din cartea ”Narcotice în cultura română”.

Unele obiceiuri se păstrează şi astăzi, cum este cel de a turna puţină băutură pe jos, în special la masă, în amintirea răposaţilor. ”Când bei primul pahar, trebuie să verşi puţin jos, ca să beie morţii”, se credea în Ialomiţa, obicei consemnat în cartea sa de Andrei Oişteanu.