Portretul uriaşului Barbu Ştefănescu Delavrancea: scriitor, avocat, primar şi ministru cu vocaţie de constructor
0Barbu Ştefănescu Delavrancea este cunoscut ca unul dintre clasicii literaturii române, dar el a fost atât un mare avocat, cât şi ministru al lucrărilor publice extrem de competent şi productiv.
În conştiinţa publică din România, Barbu Ştefănescu Delavrancea este cunoscut ca unul dintre clasicii literaturii române, mai ales prin lucrările „Apus de Soare“ sau „Hagi Tudose“.
Delavrancea a fost, pe lângă un mare literat şi un orator de excepţie, jurist şi om politic, fiind şi primar al Capitalei, dar şi ministru în două rânduri: odată al Lucrărilor Publice şi apoi al Industriei şi Comerţului.
Deşi s-a născut în mahalaua Bucureştilor, la 1858, el şi-a luat numele Delavrancea în semn de apreciere pentru strămoşii săi, tatăl său, Ştefan Tudorică Albu, fiind descendent dintr-o familie de ciobani vrânceni.
A absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti şi după absolvire, sprijinit de fratele său, obţine o bursă la Paris unde se dedică intens studiului, fiind fascinat de filosofia lui Schopenhauer, Kant, Auguste Comte, J. S. Mill, dar şi de operele lui Horatiu si Vergiliu, Dante si Petrarca, Moliere, Hugo, Balzac, Shakespeare.
Tot la Paris, Delavrancea este atras şi de tehnica oratorică, având o admiraţie specială pentru Leon Gambetta, cel mai mare orator francez al acelor timpuri. Perioada din Franţa l-a pregătit pentru cariera de avocat în Baroul Ilfov, pe care o practică în paralel cu cea de publicist la ziarele cunoscute din Bucureşti.
Strălucit avocat
Delavrancea a fost un strălucit avocat, fiind chiar denumit în epocă "avocatul cauzelor pierdute", întrucât era considerat unicul salvator de către clienţii disperaţi. Marele scriitor a pledat în foarte multe procese, majoritatea penale, câteva dintre cele mai cunoscute fiind “Crima din strada Soarelui”, procesul Brădeanu-Popescu, acuzaţi pentru ofense aduse coroanei, procesul duelului Nicolae Filipescu-Lahovari, dar antologice au rămas procesul de calomnie Caragiale-Caion (1902) şi cel al arhitectului Ion Socolescu (1903) cunoscut si sub denumirea de Inocent.
Delavrancea a fost avocatul lui Caragiale, pe care Caion, pseudonim purtat de un publicist puţin cunoscut, îl acuzase pe scriitor de plagiat în drama Năpasta. După o pledoarie fulminanţă, Caion a fost condamnat la închisoare, dar şi la plata de despăgubiri civile către Caragiale.
În cazul arhitectului Ion Socolescu, acuzat că şi-a dat foc locuinţei pentru a încasa o sumă record drept despăgubire, Delavrancea a fost singurul care a crezut în nevinovăţia lui şi l-a apărat cu patos, în ciuda faptului că toate împrejurările conduceau la vinovăţia acuzatului.
Pledoaria sa din proces, întinsă pe o durată de patru ore şi jumătate, a fost de o vehemenţă rară, reuşind să-i sensibilizeze pe juraţi cu pasaje memorabile despre justiţie. Verdictul de achitare a clientului său l-a surprins cu lacrimi în ochi iar prietenii şi colaboratorii săi au spus atunci că însuşi Irod ar fi fost achitat dacă ar fi fost apărat de Delavrancea.
Scriitorul popular
Cititorilor de literatură, Delavrancea le este cunoscut în special pentru nuvelele „Bunicul”, „Bunica”, „Domnul Vucea” sau „Hagi Tudose”, dar mai ales pentru trilogia istorică „Apus de soare” (1909), „Viforul” (1910), „Luceafărul” (1910).
“Delavrancea a adus in literatura românească viaţa celor mulţi, interesul cald pentru aceasta viaţă şi, în scrisul românesc, limba vie a celor care trăiesc în contact cu pământul şi un stil colorat, în locul stilului curent si amorf de până atunci. Delavrancea este unul dintre creatorii literaturii artistice române şi unul dintre promotorii celei mai nouă, a celeia care s-a inspirat mai mult din viaţa aşa de originală şi specifică a ţărănimii noastre”, l-a caracterizat Garabet Ibrăileanu.
Barbu Ştefănescu Delavrancea a deţinut mai multe demnităţi publice, precum primar al Bucureştilor (iunie 1899- februarie 1901.), ministru al Lucrărilor Publice (29 decembrie 1910 - 27 martie 1912), ministru al Industriei şi Comerţului (din 10 iulie 1917), respectiv deputat.
În conştiinţa vrâncenilor a intrat definitiv cu o lucrare care a rezistat aproape un secol, respectiv realizarea şoselei care pleca de la Focşani şi făcea legătura, prin munţi, cu Transilvania, practic actualul DN2 D de azi, Focşani-Ojdula-Covasna.
Constructor de drumuri
Delavrancea dorea realizarea acestui drum şi pentru că traversa Carpaţii, spre Ardeal, el fiind un mare susţinător al Marii Uniri de la 1918, pe care din păcate nu a mai apucat-o, murind doar cu câteva luni înainte de măreţul eveniment.
“Ca un omagiu pentru ţinutul al cărui nume îl adoptase, Delavrancea a răspuns prompt şi a dispus construirea şoselei. Lucrările de construcţie a drumului au fost efectuate doar până la Valea Sării, mandatul de ministru al scriitorului încetând în 1912, spre părerea de rău a mocanilor, care mult timp l-au pomenit pe acesta ca un mare binefăcător al lor. Tronsonul până la Valea Sării, aşa cum a rezultat în urma lucrărilor de la acea vreme, s-a remarcat prin soliditate, prin tehnica de drumuire, podeţele de piatră, ziduri de întărire a coastelor, rigole pavate. Drumul astfel aranjat a ţinut, în ciuda războaielor şi a zonei extrem de sensibile pe care o traversa, peste 100 de ani, cu micile retuşuri datorate trecerii timpului”, potrivit istoricului Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale-Filiala Vrancea.