Craiova: Mircea Bîrchi, educatorul din spatele gratiilor

Mircea Bîrchi susţine că tinerii din penitenciar au nevoie de încredere

În Penitenciarul de Minori şi Tineri Craiova este văzut ca un dascăl de bună credinţă. Pe vremuri, era sindicalist până în măduva oaselor, iar ipostaza de mediator a  repetat-o şi în actuala profesie.

Născut
19 noiembrie 1957, Bălceşti, Vâlcea
Studii
Liceul Industrial „Tudor Arghezi“, secţia Construcţii Maşini Unelte, Craiova
Şcoala Centrală de Pregătire a Cadrelor Sindicale, Academia Ştefan Gheorghiu, Bucureşti
Familie
Căsătorit, are o fată şi un nepoţel

Îţi pare a fi Domnul Trandafir în carne şi oase. Dar nu îi poţi spune acest lucru, pentru că modestia nu îl lasă nici măcar să presupună că s-ar putea compara cu dascălul perfect. „Un idol. Acesta este pentru mine Domnul Trandafir, un învăţător pe care l-am avut întotdeauna la suflet“, mărturiseşte Mircea Bîrchi. A învăţat cu mult timp înainte să devină educator la Penitenciarul de Minori şi Tineri Craiova să fie îngăduitor, să aibă răbdare cu cei din jur, dar şi prompt când s-a impus să stăpânească o stare conflictuală. A fost ani buni preşedinte de sindicat la Întreprinderea de Utilaj Greu (IUG), loc în care a pus pe picioare Ansamblul Jianca, împreună cu fostul coregraf de la Mugurelul, Marin Stîrcu.

Responsabil cu portocalele, ciocolata, cu gâştele şi raţele

Odată pe an, iarna, de Sărbători, când trebuia să pregătească daruri pentru aproape 5.000 de copii intra într-o mare încurcătură, care azi i se pare de-a dreptul simpatică, deşi atunci o privea ca pe o grozăvie. „Era mare belea cu portocalele, căci ele şi ciocolata erau cele mai dorite. Se făceau repartiţii pe kilograme şi se întâmpla ca, la numărarea fructelor, să constat că nu este câte unul pentru fiecare copil. Atunci făceam troc. Dădeam altceva la schimb unei alte fabrici“, îşi aminteşte Bîrchi, plin de simpatie şi astăzi pentru colegele care aveau dificila misiune de a învârti peste o tonă de portocale, ca nu cumva să se strice vreuna. Îi voia pe colegi mulţumiţi şi fără prea multe griji pe cap, aşa că a încercat să rezolve şi problema cărnii, pe care o procurai cu mari relaţii înainte de ’89. A făcut în aşa fel încât fabrica să ajute CAP-urile din jurul Craiovei, iar acestea să crească gâşte şi raţe pentru angajaţi.

Educator graţie unui învăţător

Acum mai bine de 15 ani, viaţa îi trasa un alt drum. Un concurs, pe care a ajuns să îl susţină în cele din urmă de ruşinea fostei sale învăţătoare, îi dezvăluia conţinutul profesiei de educator în Şcoala specială de Muncă şi Reeducare, actualul Penitenciar de Minori şi Tineri. „Nu ştiam ce e puşcăria atunci“, afirmă instructorul, căruia i se datorează existenţa activităţilor ocupaţionale în procesul de educare a celor de după gratii. A descoperit că nu-i va ajuta cu nimic arătându-le mereu greşelile. „Acum ştiu că este vorba despre dragoste şi reguli. Ei nu au avut parte de niciuna. Au ştiut ce înseamnă foamea şi puterea pumnului. L-a început mă încărcam emoţional, acum le acord încredere“, mărturiseşte educatorul, care vrea ca elevii săi să nu mai fie pericole sociale când ies din închisoare.

Ce-i place

Să îşi întâlnească prietenii, să-şi aducă aminte de anii tinereţii, cu bune şi cu rele. Îi place spiritul de echipă, convins fiind că acolo unde ideile îşi găsesc un numitor comun, îşi face loc şi performanţa. Îi este dragă buna înţelegere şi se străduieşte să stea departe de cei cu care nu se armonizează.

Ce nu-i place

Urăşte oamenii care se complac într-o anume stare de fapt şi o acceptă ca şi cum ar fi un lucru firesc. Este indignat că nu i se acordă importanţa meritată profesiei de educator, căreia consideră că toţi îi datorăm respect. La fel de mult îi displac răutăţile şi tendinţa unora de a distruge ce alţii construiesc.

A rămas ceva din spiritul de sindicalist în educatorul de azi?

M.B.: Corectitudinea. M-am străduit mereu, nu ştiu dacă am şi reuşit să iau decizii care să mulţumească pe toată lumea. Am crezut că tuturor trebuie să le fie bine şi continui să cred asta, deşi poate părea o viziune idealistă. Încă obişnuiesc să caut soluţii care să mă apropie de oameni.

Cum reuşiţi să comunicaţi cu tinerii închişi în penitenciar?

M.B.: Am învăţat să-mi stăpânesc propriile resentimente şi să pornesc de la premiza că este vorba, în cazul lor, de greşeli, de fapte comise la vârsta la care multe nu le poţi discerne raţional. Am învăţat că este important să le acord încredere