Statuia care rivalizează, ca simbol, cu Cazinoul din Constanţa. Cum s-a născut opera de artă care fascinează o lume întreagă
0La 15 ianuarie 1850 se năştea Mihai Eminescu, poetul-nepereche al românilor, iar la 15 august 1934, România sărbătorea la malul mării dezvelirea unei statui admirate de o lume întreagă: bustul lui Eminescu, străjuit de muza sa.
Istoria începe în iunie 1882, când Mihai Eminescu era oaspetele Constanţei, ca turist care venise să facă băi pentru picioare. Dintr-o cameră situată la Hotelul D’Anglettere (pe locul actualului Hotel Intim, lângă Basilica Catolică Sfântul Anton), poetul în vârstă de 32 ani visa la clipa în care avea să vină la mare cu muza lui, Veronica Micle. La 16 iunie 1882, Luceafărul scria iubitei sale:
„Constanţa, 16 iunie 1882
Draga mea Veronică,
Iartã-mă că nu ţi-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul, care nu pleacă decât de trei ori pe săptămână, şi am venit aci, unde posta nu pleacă în toate zilele. Am venit ieri şi am fãcut deja douã băi de mare, cari promit a-mi face mult bine, deşi pe-aici e frig încă şi apa mãrii nu e destul de caldă pentru băi. De-aceea sunt unul din cei dintâi sosiţi aci pentru băi şi nimeni nu se scaldă încă afară de mine.
N-o să stau aci decât vro zece zile şi apoi iar mă-ntorc la Bucureşti.
O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mişcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate feţele, căci ea e schimbăcioasă la coloare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeia.
Costanţa sau Chiustenge este un mic orăşel, dar îndestul de frumos. Nu are a face deloc cu Rusciucul. Casele au oarecare eleganţă în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci şi clădirile sunt din piatră patrată, iar primăria, de când stăpânesc românii şi există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala şi înfrumuseţarea oraşului. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toatã întinderea mării şi, când luna e deasupra apei, ea aruncã un plein de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, şi noaptea marea îşi meritã numele ei de neagră.
Viata e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri. La anul să ştii că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase.
Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine.
Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga mea Veronică, şi rămân al tău Eminescu.
Al tău,
Eminescu
Adresa mea: Chiustenge (Constanţa) Hôtel d’Angleterre“
Dorul lui Eminescu
La exact 7 ani de la această epistolă, Mihai Eminescu intrase deja în eternitate. Murise la 15 iunie 1889, într-un sanatoriu de boli mintale din Bucureşti. Visul lui de a veni cu Veronica la mare nu i se împlinise, aşa cum nu se împlinise nici dorinţa transpusă într-un testament literar: „Mai am un singur dor“, apărută în volumul „Poesii“ din 1883 - singurul apărut în timpul vieţii sale.
Poezia „Mai am un singur dor“
Mai am un singur dor:
În linistea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea marii;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbeasca iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.
Mihai Eminescu, 1883
Statuia pentru posteritate
Abia la începutul anilor ’30, doi cărturari de seamă au o iniţiativă nobilă, care va rămâne în posteritate. Unul era Ioan N. Roman (1866-1931), fost ziarist la „Adevărul“, fost primar al Constanţei, cu studii de Litere-Filosofie şi Drept, căruia Nicolae Iorga considera că Dobrogea îi va rămâne pe veci recunoscătoare. Altul era Zoe Verbiceanu (1893-1975), scriitoarea şi profesoara de franceză şi română din Bucureşti.
Cei doi intelectuali au ideea de a realiza un bust din bronz al lui Mihai Eminescu, care să străjuiască faleza Cazinoului din Constanţa. Ei constituie Comitetul Pro Eminescu şi adună fondurile pentru opera de artă. Lucrarea este încredinţată sculptorului Oscar Han (1891-1976), care o definitivează în 1932. Mai durează 2 ani până când la 15 august 1934, protipendada Constanţei s-a adunat pe faleza Cazinoului, pentru a sărbători Ziua Marinei şi a Sfintei Marii, ocrotitoarea marinarilor, dar şi momentul mult-aşteptat al dezvelirii statuii lui Mihai Eminescu.
Printre invitaţii de onoare s-a numărat atunci familia regală, în frunte cu Regele Carol al II-lea, însoţit de principele Mihai (12 ani). Istoricii militari spun că Marina era arma favorită a suveranului, care se întorsese de 4 ani la conducerea ţării, după renunţarea la titlurile sale în 28 decembrie 1925. La 20 iulie 1927, Regele Ferdinand murise lăsându-i coroana principelui Mihai, fiul de numai 6 ani al lui Carol al II-lea (devenit Carol Caraiman, care trăia în Franţa). Până la 8 iunie 1930, România fusese condusă de un consiliu de regenţă care îl reprezenta pe Mihai, dar situaţia din ţară a impus readucerea lui Carol al II-lea la cârma României.
În 1931, schimbarea unei denumiri arată importanţa pe care o dădea regale Marinei de Război, care se transformă în Marina Regală, iar Comandamentul se instalează la Constanţa în actualul sediu al Muzeului Marinei Militare de pe strada Traian. Festivitatea avea loc într-un context în care România începuse să prospere economic şi să se dezvolte militar.
Sărbătoarea de la malul mării din 15 august 1932 s-a petrecut aşadar în plin avânt al perioadei de glorie interbelice. Singura umbra a fost absenţa lui Ioan N. Roman, care se stinsese din viaţă cu un an înainte, la 12 iulie 1931.
Dar Ioan N. Roman a fost prezent în atmosfera sărbătorească din acea zi. Opera gândită de el era demnă de admiraţia lumii. Figura romantică a lui Mihai Eminescu stăpânea colţul falezei, privind deasupra tuturor spre zările mării. La poale stă o muză despre care se crede că ar fi Euterpe – muza poeziei lirice sau poate Calliope – muza poeziei epice. România preferă, însă, să o considere pe Veronica Micle drept muza din statuia lui Mihai Eminescu. Ei doi, mereu împreună la mal de mare, aşa cum a visat cândva îndrăgostitul poet-nepereche.
Pe aceeaşi temă:
Dorinţele neîmplinite ale lui Mihai Eminescu. Marea, ultimul lui dor
Se încarcă comentariile...
