Poveştile extraordinare ale evadaţilor din teroarea închisorilor comuniste române

Celulă din Alcatrazul românesc care poate fi vizitată la Memorialul Sighet FOTO M.I.

Aiud, Gherla, Sighet, Peninsula sunt doar câteva dintre punctele negre de pe harta României, care era ea însăşi o închisoare în perioada comunistă. În ciuda măsurilor draconice de securitate din puşcăriile comuniste, mai mulţi deţinuţi au reuşit să evadeze, plătind minutele, orele sau zilele de libertate cu viaţa. Alţi deţinuţi au preferat să se sinucidă decât să se lase duşi înapoi în lagăre unde îi aştepta un regim de teroare greu de imaginat.

Deşi spectaculoase, evadările din închisorile comuniste erau, în majoritatea cazurilor, lipsite de finalitate. Istoricul Mădălin Hodor spune că „deţinuţii care încercau să fugă din locurile de detenţie nu făceau decât să se trezească în închisoarea mai mare care era România întreagă. Erau urmăriţi, hăituiţi şi uneori denunţaţi autorităţilor“.

Un factor important care i-a făcut pe mulţi să renunţe la ideea de a evada a fost acela că fuga lor determina declanşarea de măsuri represive asupra celolalţi deţinuţi rămaşi în urma lor.  Din aceste motive, dar şi din cauza regimului draconic de supraveghere, evadările din închisorile comuniste au fost excepţii, acte de curaj extrem, sau de disperare ale unor oameni care nu mai aveau nimic de pierdut“, completează istoricul.

La Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, fondat de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, un colţ este dedicat rememorării actelor de curaj ale celor care au riscat totul pentru libertate. Aici sunt expuse cazurile mai multor deţinuţi care au reuşit să înşele vigilenţa călăilor şi au evadat. 

De departe, cea mai spectaculoasă evadare a fost a asului aviaţiei Tudor Greceanu, care, după război, din înaltul cerului a fost băgat în celulă pentru că a luptat pe frontul de Est, actele de vitejie aducându-i o condamnare de 16 ani de detenţie, pe care i-a executat la Jilava, la minele de la Cavnic, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Gherla şi la Aiud. La Aiud, una dintre închisorile inexpugnabile ale regimului comunist, în 1951, profesorii Mircea Vulcănescu şi Nicolae Mărgineanu plănuiau o evadare în masă a prizonierilor, urmând ca, odată aflaţi în libertate, să ia legătură cu rezistenţa anticomunistă din munţi. Însă, nu toţi deţinuţii au fost de acord. Dintre toţi, doar Tudor Greceanu, jurnalistul Valeriu Şirianu şi ofiţerul de aviaţie Gheorghe Spulbatu au îndrăznit să viseze la libertate.

Iată cum a povestit Tudor Greceanu în cartea sa momentul evadării: „Am ales ziua de 20 decembrie, noaptea cea mai lungă şi în acelaşi timp ziua de naştere a lui Stalin. Era ger; la ora 23.15 l-am întins pe Spulbatu pe o targă ca pe un accidentat în muncă şi am ieşit din fabrică notaţi de gardianul de noapte. Imediat ce gardianul a închis uşa, am intrat toţi trei în uscătorie. Aici, prima şi cea mai gravă surpriză. Eram aşteptaţi. Doi oameni înarmaţi, Ivasciuc cu o toporişcă ridicată în sus, iar după uşa de la intrare Tăutu înarmat cu o baionetă militară, pe care nu ştiu de unde a luat-o. Au început amândoi să ţipe: EVADAREEE!… Şirianu, care era plin de sânge pe obraz de la lovitura lui Ivasciuc cu toporişca, a pus mâna pe un ciocan găsit pe loc şi l-a pocnit în cap pe Ivasciuc. Mi-a ţipat să iau scara şi să tai cablurile cât mai repede. Am ieşit cu scara şi, când am reuşit să tai al treilea cablu, Şirianu şi Spulbatu au ieşit în goană, am luat scara şi am plecat să parcurgem cei circa 200 m până la locul ales la zid. Pe drum, Spulbatu mi-a spus că a fost atacat de Tăutu, că l-a dezarmat, că Tăutu a dat să fugă afară ţipând, că Şirianu de la vreo 6-7 metri a aruncat ciocanul după el şi că Tăutu, probabil rănit, a căzut. Ulterior am aflat că, lovit în ceafă, murise“, scrie Greceanu.

Tudor Greceanu

N-au întâlnit pe nimeni pe drum. Ajunşi la zid, au pus scara direct pe zid şi, la somaţia santinelelor le-a spus, ca şi cum ar fi fost gardian, să lase electricienii să repare firul care a provocat defecţiunea. Şirianu a  început, fiind urmat de Spulbatu. Imediat ce au ajuns sus, Şirianu a şi sărit dincolo de zid. Santinelele au rămas la început împietrite, apoi au început să tragă cu automatele după Şirianu. Nu îndrăzneau să tragă la creasta zidului, de teama de a nu se împuşca reciproc. Strigau „Alarmăăă!“ Spulbatu, în urma căruia venea Greceanu, a avut un moment de ezitare, dar acesta l-a împins din spate: „Nu mai putem da înapoi, ştii ce am lăsat în urmă“, i-a strigat. Ajuns la creasta zidului, a dispărut şi imediat a urcat şi Greceanu. La scurt timp, au descoperit că zidul era mult mai lat sus decât au crezut.

„Am sărit imediat, în afară, de la peste cinci metri înălţime şi aici ghinionul cel mare: alertate de strigătele santinelelor şi de răpăitul armelor, ambele patrule au venit exact sub zid, aşa că eu am căzut din cer în capul lor. Au fugit care încotro, aruncând armele şi căciulile, strigând: «Mamăăă!» Ghinionul a făcut că am căzut cu călcâiul stâng exact pe tamburul de cartuşe al unui pistol automat, mi-am fracturat ambele oase ale gambei stângi şi am căzut. Instantaneu mi-am dat seama că eu sunt terminat şi că singurul lucru pe care-l pot face este să deturnez focul care-i urmărea pe Şirianu şi Spulbatu, aşa că m-am ridicat cum am putut pentru a atrage atenţia trăgătorilor. Aşa s-a şi întâmplat, cinci inşi au consumat, numai asupra mea, tot ce le mai rămăsese din cartuşe în încărcătoare. Gloanţele piuiau în jurul meu şi în zăpadă, dar niciunul nu m-a rănit grav. Când s-a oprit focul, a fost o linişte mormântală în care nimeni nu mişca şi nu îndrăznea să se apropie de mine. A durat câteva minute bune până când patru securişti, cu armele îndreptate spre mine, s-au apropiat încet şi, când m-au atins, din câteva paturi de armă m-au trântit jos şi a început o bătaie cu paturile de arme, cu picioarele, cu pumnii, din care mă mir că am scăpat viu“, a povestit Greceanu în jurnalul său. Nu a durat mult şi au fost prinşi şi ceilalţi doi fugari. 

Încercarea de evadare practic îi condamna la moarte, cum, de altfel, a sunat şi sentinţa, însă au refuzat să facă recurs. Au fost duşi la Penitenciarul Judeţean Cluj şi depuşi în camerele condamnaţilor la moarte. Au aflat ulterior că refuzul lor de a face recurs descumpănise tribunalul, care, pentru executarea căilor legale, a ordonat procurorului să facă el recurs. Recursul a fost judecat, în lipsa lor, la Bucureşti, unde pentru Spulbatu şi Şirianu a fost respins, iar pentru Greceanu admis. 

Astfel, cauza lui a fost trimisă spre rejudecare aceluiaşi Tribunal Militar Teritorial Oradea şi aceluiaşi complet. „În aprilie 1953, un procuror a venit şi ne-a notificat sentinţa Curţii Supreme. Atât Şirianu cât şi Spulbatu au refuzat să ceară graţierea şi o săptămână mai târziu au fost luaţi şi asasinaţi de Securitate în maşină. Cadavrele ciuruite de gloanţe ale acestor doi bravi au fost expuse trei zile într-o sală sordidă la Aiud, iar deţinuţii obligaţi să defileze pentru a-i vedea şi a înfiera fapta lor. Mare a fost furia gardienilor când au văzut că o bună parte din deţinuţii politici se descopereau cu respect şi pietate şi îşi făceau semnul crucii în dreptul acestor eroi“, povesteşte el oroarea trăită în acea perioadă. 

Tudor Greceanu a primit pedeapsa de muncă silnică pe viaţă, fiind amnistiat în anul 1964. Perioada detenţiei a lăsat urme adânci în viaţa sa. Din cauza condiţiilor grele din închisoare, fiind ţinut cu ambele picioare în apa îngheţată, i s-a amputat de două ori un picior. 

Gruparea de la Făgăraş

Arhivele consemnează că în seara zilei de 18 noiembrie 1951, trei deţinuţi Gheorghe Ignătescu, Gheorghe Ionescu şi Alexandru Popescu au reuşit să evadeze din Penitenciarul de la Făgăraş, ieşind printr-o poartă descoperită întâmplător într-unul din zidurile închisorii, care dădea într-un tunel prin care se putea ajunge pe malul Oltului. Imediat s-a constatat lipsa lor şi au început percheziţiile. Toţi deţinuţii au avut de suferit: cantitatea de mâncare a fost redusă şi au fost interzise ieşirile în curte, dar şi dreptul la pachet sau corespondenţă, pentru a-i forţa pe colegii de celulă să facă mărturisiri. Represaliile au mers până la conducerea penitenciarului şi a comandantului Tiberiu Lazăr, care a fost mutat disciplinar la colonia de muncă Peninsula. Din păcate, cei trei deţinuţi au fost prinşi după câteva luni de la evadare, primind condamnări suplimentare de câte un an de închisoare corecţională.

În iulie 1952, Andrei Lefterache, din Valea Nucarilor din Tulcea, care fusese condamnat la 13 ani de închisoare întrucât era mebru al unei grupări de partizani, a reuşit să evadeze din penitenciar, împreună cu un grup format din trei-patru oameni şi s-a refugiat în Delta Dunării. Securitatea s-a pus pe urmele sale şi în cele din urmă a fost descoperit. Într-o confruntare cu Miliţia, partizanul a ucis un sergent şi un locotenent după care a fost împuşcat mortal la 14 octombrie 1952. La scurt timp au fost arestaţi şi reîncarceraţi alţi doi camarazi de evadare: Ghiţă Pop şi Gheorghe Marcovici. După evadare, măsurile represive au fost îndreptate şi împotriva familiei, soţia sa fiind condamnată la cinci ani de muncă silnică.

Reeducaţii au fugit prin zid 

Un alt caz de evadare s-a înregistrat la Târgşor în anul 1950. Planul a fost pus la cale de doi dintre deţinuţii reeducaţi, Ioan Lupeş şi Petre Măzăreanu. Formând o echipă de lucru în atelierul de ţesătorie al penitenciarului, cei doi au reuşit să scoată câteva cărămizi din peretele uneia din camerele poziţionate lângă atelier, care dădea spre câmp. În seara de 6 noiembrie 1950, lucrând în schimbul doi, Lupeş şi Măzăreanu au mers în încăperea în care făcuseră spărtura în zid, au provocat un scurtcircuit şi închisoarea a rămas în întuneric. Lupeş a fost primul care a reuşit să evadeze. Planul lor nu avea să fie dus la sfârşit întrucât unul dintre soldaţii care asigurau paza penitenciarului a tras în direcţia unde a observat o mişcare. Măzăreanu, care trebuia să îl urmeze, nu a mai îndrăznit să fugă, rămânând captiv între războaiele de ţesut. 

A doua zi s-a declanşat Iadul după gratii, fiind luate măsuri represive împotriva tuturor deţinuţilor, care au fost bătuţi. Oamenii au stat o zi fără mâncare şi nici nu li s-a mai dat voie să mai iasă în curte.

Ioan Lupeş a rămas fugar până în 1955. Imediat după eliberarea din 1954, Petre Măzăreanu a reluat legătura cu fostul său coleg de detenţie, care era ascuns în zona Bacăului, pentru a-i duce provizii. În urma unui denunţ, ei au fost prinşi în 1955 şi condamnaţi la moarte pentru „acte de teroare“. Cei doi au fost executaţi la 18 decembrie 1955 în Penitenciarul Galaţi. 

La 23 martie 1951, documentele oficiale au înregistrat decesul deţinutului Gheorghe Drăgoi de la Poarta Albă, care a fost împuşcat de santinelă în încercarea de evadare. Foştii deţinuţi politic prezenţi în acel moment în colonia de muncă îşi amintesc că, de fapt, Drăgoi s-a aruncat în sârmele ghimpate, nemaisuportând regimul de muncă la care erau supuşi. Un caz asemănător a fost cel al deţinutului Iosif Kapas, ucis la 21 aprilie 1955 la mina-penitenciar Baia Sprie. 

38 de evadări între anii 1946-1967

Din penitenciarul Sibiu, şi în special de la punctele de lucru forţat din Deltă, unde deţinuţii prestau diferite munci, au avut loc 38 de evadări între anii 1946-1967. Dintre acestea, în documentele Direcţiei Generale a Penitenciarelor este consemnată şi o evadare a unei deţinute „contrarevoluţionare“, Maria Klamen, care fusese arestată preventiv pentru găzduire de prizonieri germani. Ea a reuşit să evadeze în noiembrie 1948, dar acţiunea i-a fost fatală deoarece a fost omorâtă, fiind scăpată de sub escortă. 

La colonia de muncă Tichileşti, care avea mai multe puncte de lucru, ceea ce presupunea deplasarea deţinuţilor pe distanţe mari, dar şi faptul că munca nu putea fi supravegheată în mod strict de către militarii în termen care asigurau paza coloniei, au fost posibile câteva evadări, menţionate într-un document care se referă la istoricul formaţiunii. În unele cazuri era menţionat locul unde s-au produs evenimentele, în altele fiind doar enumerate cazurile sau tentativele de evadare. Astfel, sunt amintite două evadări în iunie 1959, de pe bac, de la secţia Dig, şi două evadări în septembrie 1959. În acţiunea de capturare a evadaţilor a fost împuşcat mortal, în mod accidental, un caporal, militar în termen din paza formaţiunii. În noiembrie 1959 a mai avut loc o evadare şi o tentativă de evadare. În noiembrie 1960 a fost consemnată o tentativă de fugă din incinta unităţii carcerale, iar în decembrie, evadarea unui deţinut de la punctul de lucru GAS Tichileşti. În anii următori s-au înregistrat alte asemenea cazuri: în iunie 1961, în august 1963 (de la Secţia Cojocaru) şi în iunie 1965 (de la Secţia Băndoiu).

Penitenciarul Timişoara reţine câteva evadări înregistrate în perioada 1950-1967. Astfel, o evadare a avut loc în 1951, alta în 1957, când două femei au fugit din închisoare, iar pe 15 noiembrie 1958, cinci persoane condamnate pentru infracţiuni politice au părăsit fără permisiune incinta unităţii. Cei cinci deţinuţi au fost prinşi la patru zile după evadare. În anii '60, la Timişoara au mai avut loc două evadări şi o tentativă de evadare, iar doi deţinuţi s-au sinucis în unitatea carcerală.

Cazul Silviu Crăciunaş: deţinut politic, evadat, informator al Securităşii, agent dublu

Conform documentelor din arhiva CNSAS, Scuritatea a orchestrat cel puţin două evadări din închisori. Cercetarea actelor au demonstrat implicarea aparatului de represiune în două cazuri. Este vorba de Silviu Crăciunaş şi Mihail Ţanţu. Securitatea urmărea să recruteze agenţi pe care, după ce îi înrola, îi trimitea în străinătate cu tot cu aura de eroism şi imaginea de opozant de care aveau nevoie pentru a se infiltra în mediul ţintă, aşa cum spune istoricul Mădălin Hodor. Silviu Crăciunaş, care s-a născut la 13 februarie 1914, în Miluani, un sat între Cluj-Napoca şi Zalău, s-a pregătit să devină medic, însă a abandonat Facultatea de Medicină, alegând Dreptul. În timpul studenţiei a devenit membru al Mişcării Legionare. După ce regimul politic s-a schimbat şi legionarii au ajuns la putere, Crăciunaş a devenit conducătorul Mişcării Legionare în judeţul Neamţ. După o scurtă perioadă de slăvire a Căpitanului, încununată cu transportarea unui pachet cu 300 manifeste cu character legionar, la 15 noiembrie 1938 la Sibiu, Crăciunaş s-a apropiat de Partidul Naţional Ţărănesc. 

Organiza trecerea clandestină a graniţei

Odată cu instaurarea guvernului communist Petru Groza, Silviu Crăciunaş s-a implicat tot mai mult în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă. Îşi alcătuise o reţea de gazde în oraşele mari, călăuze-intermediare pentru teritoriul naţional, călăuze de trecere peste frontiera româno-maghiară, o reţea de gazde pe teritoriul Ungariei şi oameni de legătură pe traseul către Viena.

Urmărit de spioni, el a fost arestat în primăvara anului 1948 într-o locuinţă din Bucureşti. El era acuzat, pe lângă activitatea legionară, de faptul că organizase, în ultimii ani, o reţea de fugă din ţară ce a permis ca importanţi lideri politici anticomunişti să ajungă în Occident, printre aceştia numărându-se legionarul Horaţiu Comaniciu şi ţărănistul Sabi Manuilă. 

În chingile Securităţii, însă, cedează şi începe să colaboreze cu Securitatea, dezvăluind reţele de trecere ilegală a frontierei, despre călăuze şi gazde implicate, primind numele de cod „Neagoe“.

În noiembrie 1948, a fost pus în libertate şi a fost trimis să locuiască într-o casă conspirativă din cartierul Mântuleasa. Totodată, i s-a pus în vedere să lase să-i crească barbă. O lună mai târziu,  Crăciunaş e informat că va folosi el însuşi una dintre rutele pe care le crease pentru alţi fugari, fiind trimis la Paris pentru a intra în legătură cu „reacţionarii români fugiţi în străinătate“, potrivit istoricului Stejărel Olaru, care a scris despre teribila poveste a vieţii şi activităţii lui Crăciunaş în volumul „Agentul nostru Victor“.  Aşa se face că, la începutul anului 1949, trece graniţa, sub ochii Securităţii, urmând să ia legătura cu liderii politici fugari pe care să-i toarne apoi Securităţii.

Agent dublu

În prima sa misiune la Paris, Silviu Crăciunaş trebuia ajungă pe urmele liderilor anticomunişti şi să raporteze Securităţii planurile lor. „La Paris, trebuia să intre în legătură cu foştii politicieni români care-şi găsiseră refugiu acolo şi care se implicau în activităţi împotriva regimului comunist din România, precum şi cu orice personalitate politică străină care ar fi prezentat interes din punct de vedere informativ. (...) Apoi, Crăciunaş avea misiunea de a se întâlni cu maiorul Basil Raţiu, fost ataşat militar al României la Ankara, ajuns consilier în Comitettul Naţional Român, să-i câştige încredere şi să obţină informaţii despre viitorarele operaţiuni ale serviciilor secrete duşmane, în special ale celor americane, care vizau România şi în care acesta era implicat“, spune Stejărel Olaru. 

Departe de ţară, având o misiune clară dată de Securitate, Crăciunaş devine agent dublu al CIA, având sarcina să dea informaţii despre situaţia din Portul Constanţa şi pe Dunăre, la Turnu Severin, să stabilească legături de afaceri cu o firmă de la Bucureşti, autorizată să facă import-export, ca, prin mijlocirea acesteia, să poate fi scos materialul informativ din ţară, dezvăluie Stejărel Olaru. 

Silviu Crăciunaş

Cu astfel de bagaj se întoarce agentul nostru acasă în martie 1950. După doar câteva luni, a fost arestat de Securitate, care îl bănuia că nu mai este fidel stăpânirii. După o detenţie care a durat patru ani, în care susţine că a fost izolat în cea mai mare parte a timpului într-o celulă la Malmaison, Silviu Crăciunaş a reuşit să evadeze în 1954 de la Spitalul din Burdujeni, unde era transferat sub pază de la penitenciarul Suceava, pentru a fi tratat de o boală la plămâni. 

Viaţa nu a fos uşoară. Despre ce a pătimit după gratii povesteşte chiar el: „Tăcerea grea care stăpânea închisoarea subterană mă copleşea. Aveam sentimentul că eram unicul deţinut. Prima lovitură am simţit-o până în creier. Gardianul era expert. Mă lovea direct peste buricele degetelor de la picioare sau peste muşchii atât de sensibili ai călcâielor. Sfâşiat de durere, am continuat să număr loviturile. Pe la 80 mi-am pierdut conştiinţa. Doream să mă condamne şi să mă împuşte cât mai grabnic spre a-mi curma calvarul şi a-mi afla pacea de veci. Nădăjduiam un singur lucru: să mă comport demn când vor veni să mă ducă la execuţie. Gloanţele nu dor“, scria Silviu Crăciunaş, în autobiografia sa „Urme pierdute“, despre chinurile la care a fost supus în închisoare. 

Reactivat şi retrimis în Occident

Scapă de închisoare după ce noii şefi ai spionajului au considerat că Victor le putea fi din nou folositor şi l-au ajutat să evadeze din spitalul-penitenciar unde era internat. După aşa-zisa evadare din 1954, el a stat ascuns până când s-a convenit următoarea sa plecare clandestină, spune istoricul Marius Oprea în cartea „Şase feluri de a muri“: „Este foarte posibil ca Securitatea să-l fi utilizat ca fals fugar, metodă des folosită pentru a-i aresta pe cei dispuşi să găzduiacă duşmani ai poporului“. Crăciunaş povesteşte, printre altele, adăpostirea sa de către maicile de la Mănăstirea Vladimireşti în primăvara anului 1956 şi chiar la asaltul Securităţii asupra lăcaşului de cult, sfârşit cu închiderea acestuia: „Mi s-a povestit mai târziu că pe zidul mănăstirii s-a pus un anunţ: «Această clădire este proprietatea Republici Populare Române» şi a fost rechiziţionată pentru Spitalul de boli mintale numărul 10“.

Timp de trei ani, între 1954-1957, Crăciunaş a fost „ascuns“ la diverse adrese, continuând colaborarea cu Securitatea, sub numele de cod „Victor“, pentru depistarea persoanelor dispuse să sprijine acţiunile contra regimului şi pregătindu-se, în paralel, pentru o nouă misiune în străinătate.

În 1957, a venit şi vremea recompensei spune istoricul Marius Oprea şi Crăciunaş a fost trimis într-o nouă călătorie în Occident, odată cu indicaţia să piardă biletul de întoarcere, aşa cum a spus generalul de Securitate Neagu Cosma. La vremea respectivă, Securitatea, spune Marius Oprea, îl aprecia, spunând că „ne va fi de mare folos, având în vedere poziţia politică, relaţiile pe care le avea în lumea occidentală şi serviciile incomensurabile făcute unora care se ocupau cu activităţi de spionaj contra României pe care îi ajutase în 1946 – 1947 să părăsească ţara“.

Lui Crăciunaş i s-a indicat inclusiv să solicite bani din Occident în vedera evadării sale. În primul rând, pentru a-şi spori credibilitatea sa de clandestin, apoi pentru că Securitatea considera de bonton să-şi tirmită agentul în Vest tocmai pe banii celor în rândul cărora trebuia să se infiltreze. La lansarea unui semnal de solicitare de bani, prietenii săi din detenţie s-au mobilizat rapid pentru a-l ajuta. Astfel, exemplifică istoricul, în 1956 a sosit la Paris o carte poştală din România, semnată Silvia: am fost bolnavă cinci ani. Ca să pot fi vindecată ca lumea, trimiteţi-mi 2.000 de unităţi de penicilină“. Practic, el cerea 2.000 de dolari. Banii au fost oferiţi în cele din urmă de Ion Raţiu.

Departe de ţară, Silviu Crăciunaş a făcut propriile mărturisiri în cartea „ Urme pierdute “, în care povestea propria versiune, pozând doar în anticomunist. Cartea, care a devenit bestseller, a fost tradusă în nouă limbi, fiind publicată pe toate cele cinci continente, cu sprijinul lui Ion Raţiu. Din banii câştigaţi, autorul şi-a cumpărat mai multe proprietăţi în centrul Londrei. Ulterior, în anii '70 le-a vândut şi s-a mutat la Madrid, temându-se de braţul lung al Securităţii. Tot în acea perioadă, s-a încheiat şi activitatea sa de spion, după ce unul dintre ofiţerii de securitate, care lucraseră cu el la sfârşitul anilor 1950, a fugit în Israel. A revenit la Londra în anul 1987, când apele tulburate de fuga lui Ion Mihai Pacepa s-au mai liniştit. Agentul „Victor“ a murit la 1 februarie 1998, cu câteva zile înainte să împlinească 84 de ani. 

„Mult timp, Crăciunaş a fost considerat un erou. Adevărul despre el a putut fi scos la iveală numai după ce dosarele Securităţii au devenit accesibile cercetării istorice, prin crearea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. În urma muncii asidue a cercetătorilor Dinu Zamfirescu, Dumitru Dobre şi Iulia Moldovan,  a fost publicat volumului intitulat «Urme pierdute, urme regăsite. Cazul Silviu Crăciunaş»“, completează cercetătorul CNSAS Florian Banu în investigaţia „Navetişti prin Cortina de Fier“, apărută în Caietele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. 

Povestea lui Mihail Ţanţu - erou şi victimă

Mihail Ţanţu a fost şi el recrutat informator în timp ce era în închisoare şi pentru a deveni credibil i-a fost  organizată o evadare de către Securitate în 1948.

Căpitanul paraşutist Mihail Ţanţu, născut la 14 august 1914 în Basarabia, a fost, deopotrivă, un erou şi o victimă a României acelor timpuri. Implicat în organizarea unui „23 august în sens invers“, când germanii, alături de o parte a ofiţerilor, au vrut să întoarcă armele de data aceasta împotriva sovieticilor, căpitanul, care s-a remarcat prin faptel de vitejie pe front, a intrat în atenţia serviciilor de informaţii, fiind nevoit să intre în clandestinitate, pentru a nu fi arestat. Din februarie 1945, acţionează sub numele conspirativ „Codreanu Ernest“, scrie cercetărorul Florian Banu în „Navetişti prin Cortina de Fier“, investigaţie apărută în Caietele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. 

Mihail Ţanţu FOTO roncea.ro

Ţanţu s-a implicat în „Mişcarea Naţională de Rezistenţă“, în care însă se infiltraseră şi agenţi ai Securităţii. Odată planul deconspirat, Mihail Ţanţu a fost nevoit să părăsească în 18 aprilie 1946 Bucureştiul, refugiindu-se la un conac de  lângă Botoşani. Aici a fost arestat, la 23 mai 1946, de comisarul Pompilian C. Alexandru, din cadrul Corpului Detectivilor. Anchetat şi judecat, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică „pentru complot cu răzvrătire şi deţinere de muniţie“, ca făcând parte din organizaţia subversivă „Sumanele Negre“. Căpitanul paraşutist a trecut prin mai multe penitenciare (Oradea, Lugoj, Jilava, Aiud, Văcăreşti, Gherla şi Iaşi), fiind supus permanent unui „supliment de cercetări“. Este momentul în care el cedează şi acceptă să devină agent sub acoperire al Securităţii primind misiunea de a se infiltra în structurile de rezistenţă anticomunistă pe cale de a se constitui în Occident. Într-o declaraţie ulterioară, consemnează cercetătorul Florian Banu, căpitanul recunoştea că „acceptasem de bună voie să lucrez alături de comunişti“. 

Evreul care nu era circumcis

După o perioadă de pregătire, la 20 martie 1949 are loc „evadarea“ lui Mihail Ţanţu (nume de cod „Voicu”) din arestul Securităţii şi pleeacă spre Occident.

Aventura de pe drum este descrisă de Florian Banu: „Trecerea în Ungaria se face cu sprijinul direct al Securităţii, Ţanţu fiind chiar însoţit în tren de un ofiţer conspirat ca diplomat român. De la Budapesta, drumul a fost continuat cu ajutorul unui tânăr evreu din cadrul legaţiei României la Budapesta. Acesta l-a introdus pe Ţanţu într-o filieră organizată de o grupare sionistă maghiară, care trimitea în mod regulat în Occident loturi de tineri evrei, prin Cehoslovacia. Pentru a face faţă împrejurărilor, paraşutistul, care trecea drept evreu, luându-şi numele fictiv Schweiger Martin, a trebuit să înveţe rugăciunea pâinii, ritualul de Vineri seara şi cel de Sâmbătă, cel al marilor sărbători religioase, cum să se comporte într-o casă evreiască şi în templu“.

Numai că pregătirea în tainele lumii urmaşilor lui David nu avea să fie suficientă, astfel că, în timp ce era transportat împreună cu un grup de 40 de evrei la frontiera cu Austria, Ţanţu a avut surpriza să constate că, în afară de controlul cehoslovac, exista şi unul propriu, al evreilor. Înainte de intrarea în camera vameşilor, un rabin îi punea să citească în ebraică din Talmud. Suplimentar, aceştia erau trecuţi într-o cameră alăturată unde un doctor verifica dacă sunt circumcişi. Cum Ţanţu nu cunoştea nici ebraica şi nici nu era nici circumcis, a fost arestat de poliţia cehoslovacă. Interogat şi torturat, Ţanţu continuă să susţină că este evreu, fiind reţinut în arest mai bine de o lună. În cele din urmă, în timpul unui interogatoriu cere să se comunice la Bucureşti că „Teodor Mazilu este arestat la Bratislava“. După zece zile este eliberat şi i se indică să contacteze din nou Comitetul Evreiesc, promiţându-i-se sprijin la frontieră. 

Se deconspiră singur în Franţa

Ajuns în Franţa la 6 august 1949, Mihail Ţanţu lucrează pe două paliere: pe de o parte investeşte timp şi relaţii pentru crearea unui serviciu de informaţii românesc, iar restul timpului şi-l petrece pe lângă ofiţerii francezi de informaţii care îi dau lecţii despre transmisiuni radio, cerneluri simpatice, tehnică foto, cifru, curs de securitate, trageri cu armament individual, instrucţie practică de paraşutism, de zi şi de noapte, instrucţie de balizaj.

În tot acest timp, în inima românului se dădea o luptă aprigă şi în octombrie 1949, Ţanţu se hotărăşte să le destăinuie noilor camarazi faptul că lucrează pentru serviciul de informaţii al României. Ulterior, el explica gestul său: „Atmosfera în care mă găseam mă câştigase de partea ei. Eram primit peste tot, eram adulat de emigraţia românească, eram considerat de tineret drept un erou de legendă. Cu câţiva dintre ei făcusem închisoare, cu alţii lucrasem în clandestinitate. Încet, încet, sufleteşte, am fost câştigat din nou de ei, de cei ce-i consideram buni dintre ei“. 

Pe de altă parte, era curtat de serviciile străine, mai ales cel francez şi astfel a decis să întoarcă armele şi să lupte pentru sfărâmarea comunismului. Aşa se face că Ţanţu se întoarce în ţară în anul 1950 cu o misiune complexă, fiind concepute două rânduri de obiective: unele fictive, care urmau a fi dezvăluite serviciilor româneşti, şi unele reale, ce trebuiau îndeplinite în mod conspirativ. Înarmat cu acte false, cu 38 de seturi de instrucţiuni pe microfilm pentru unii agenţi din România, cu sisteme de cifru, cerneală simpatică, revelatori chimici, un aparat de radio, suma de 250.000 de lei şi multe adrese de contact, Ţanţu a pornit spre ţară. La scurt timp, a anunţat organele de Securitate de revenirea lui. În paralel, a avut o serie de contacte cu soţia sa, cu unii dintre foştii paraşutişti, însă subestimase capacitatea contrainformativă a Securităţii, care au descoperit jocul dublu al căpitanului. 

Arestat şi anchetat, acesta sfârşeşte prin a recunoaşte faptul că a dezvăluit misiunea cu care a fost trimis în Franţa şi face apoi declaraţii amănunţite despre modul în care a fost pregătită reîntoarcerea sa în România şi misiunile reale care îi fuseseră încredinţate de francezi şi americani, printre care se numărau verificarea rezistenţei active româneşti, verificarea valorii rezistenţei pasive a populaţiei, dar şi vaoarea combativă a armatei.

Paraşutistul a fost trimis din nou în închisoare pentru a-şi ispăşi pedeapsa de 20 de ani de muncă silnică, fiind încarcerat la Aiud în 1952. Ţanţu a devenit liber în iulie 1964, prin graţierea restului de pedeapsă, conform Decretului Consiliului de Stat nr. 411/1964 pe baza căruia a fost eliberat ultimul mare lot de deţinuţi politici. Restul vieţii şi l-a petrecut încercând să supravieţuiască, făcând munci mizere. Căpitanul paraşutist Mihail Ţanţu s-a stins din viaţă în august 1979, fiind înmormântat în cimitirul Cărămidarii de Jos din Berceni.  

„Soldatul, un copil şi el, plângea şi îl ruga să se îndepărteze“ 

Conform Dicţionarului penitenciarelor, editat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, la colonia de muncă Poarta Albă, din cauza condiţiilor dure de detenţie şi muncă, tentativele de evadare erau numeroase. Documentele interne ale coloniei păstrează informaţii despre 37 de evadări, unele dintre ele reuşite, altele soldate cu împuşcarea deţinuţilor. De asemenea, s-au păstrat informaţii despre opt sinucideri şi 105 accidente grave de muncă.

Sinuciderile de la Poarta Albă aveau loc, în cele mai multe situaţii, prin spânzurare, dar au fost şi cazuri în care deţinuţii au căutat în mod voit să fie ucişi pentru a scăpa din chinurile lagărului. Există mărturii despre un elev de 17 ani, Gheorghe Drăgoi, care a preferat să se sinucidă decât să mai îndure munca forţată. El a urcat pe sârma ghimpată care înconjura lagărul, ştiind că soldatul avea ordin să tragă în oricine se apropia gard. Martorii au povestit că soldatul, un copil şi el, „plângea şi îl ruga să se îndepărteze“. Însă, când deţinutul a început să se caţere pe al doilea rând de sârmă ghimpată, soldatul a tras, ucigându-l pe loc.

Conducerea coloniei consemna riguros descoperirea tentativelor de evadare. În 1951, la Poarta Albă au fost descoperite două tunele săpate de deţinuţi care intenţionau să evadeze, iar pe 10 iulie 1954 locotenentul Ion Ficior, comandantul coloniei, a descoperit şapte deţinuţi care săpau un tunel pe sub gardul de sârmă ghimpată. Documentele nu precizează însă pedepsele la care erau supuşi deţinuţii surprinşi în flagrant. Referitor la starea de spirit a deţinuţilor, un raport notează faptul că, în decembrie 1950, aceştia erau nemulţumiţi de starea proastă a hranei, de faptul că nu sunt plătiţi pentru munca prestată sau pentru că nu li se reduce din pedeapsa aşa cum li se promisese.

În mai 1951, era menţionată o altă acţiune a deţinuţilor politici prin care cei de drept comun erau îndemnaţi să nu se supună normelor şi să saboteze producţia. Protestele deţinuţilor s-au repetat de-a lungul timpului, în ciuda ameninţărilor conducerii. În ianuarie 1953, un grup de 21 de deţinuţi au refuzat să iasă la muncă, să se supună ordinelor, încercând o evadare în masă. În urma unei judecăţi sumare,  cinci dintre ei fiind condamnaţi la moarte, iar ceilalţi au primit pedepse între 10 ani şi muncă silnică pe viaţă. În martie 1954, 11 deţinuţi politici au refuzat hrana, iar în următoarele patru zile la greva foamei au aderat 48 de deţinuţi. Motivul declanşării grevei era faptul că nu primeau pachete cu alimente şi medicamente, că nu erau eliberaţi la expirarea pedepsei, iar unii dintre deţinuţi nu ştiau nici măcar de ce fuseseră arestaţi.

Protestele deţinuţilor politici par să fi fost contagioase în 1954: un număr de 128 de deţinuţi de drept comun au refuzat să iasă la muncă. Documentul nu precizează şi motivele pentru care s-a recurs la această măsură. 

Deţiniţii fac grevă

Şi în Penitenciarul Mărgineni au avut loc mai multe evenimente consemnate în documentele oficiale ale închisorii: 17 evadări cu 20 de deţinuţi în 1947, 11 evadări cu 14 deţinuţi în 1946, 20 de evadări cu 28 de deţinuţi în 1947, 15 evadări cu 24 deţinuţi în 1948, şase deţinuţi evadaţi în 1949, o singură evadare în 1950 şi două evadări cu cinci deţinuţi în 1953. După anul 1953 nu mai sunt consemnate alte evadări, semn al organizării mai atente a sistemului de pază. Au mai existat tentative şi după 1955, dar acestea au fost dejucate la timp. În anul 1955 au existat două revolte ale recidiviştilor, însă comandantul unităţii şi cadrele din subordine le-au înăbuşit în scurt timp.

În notele-raport din aprilie 1954 ale serviciului de evidenţă din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor de Muncă era solicitată trimiterea deţinuţilor condamnaţi definitiv contrarevoluţionari, cu condamnări de până la 15 ani şi etate până la 45 de ani, apţi de munci în subteran, la muncă în lagărele miniere de la Baia-Sprie, Cavnic şi Nistru

Ca urmare a creşterii pericolului de evadare din lagărele miniere, într-o notă din 16 octombrie 1954, locotenent-colonelul Ion Sloboda, şeful Direcţiei Penitenciare, Lagăre şi Colonii de Muncă, propunea scoaterea din lagărele miniere a tuturor deţinuţilor contrarevoluţionari cu condamnări mari şi transferarea lor la penitenciarele Aiud, Gherla, Piteşti, completarea efectivelor cu deţinuţi contrarevoluţionari condamnaţi până la cinci ani pentru infracţiuni mai puţin grave. 

În luna iunie a anului 1953, patru deţinuţi din colonia de muncă de la Nistru au plănuit o evadare. Organizatorul a fost fostul ofiţer de artileri Marin Ţucă,  condamnat pentru activitate legionară. Din grup au mai făcut parte trei ţărani condamnaţi pentru participare la organizaţii de rezistenţă din munţi. Deţinuţii evadaţi la 6 iunie 1953 au fost prinşi şi apoi pedepsiţi. Cei trei ţărani au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, iar Marin Ţucă a fost condamnat la moarte şi executat în 1955. După evadarea celor patru, deţinuţii rămaşi în colonie au fost supuşi unui regim de teroare. Liderul ţărănist Ion Diaconescu descria atmosfera din lagăr după evadarea grupului de deţinuţi conduşi de Marin Ţucă: timpul liber de stat în curte a fost limitat, hrana a fost înrăutăţită, cu motiv sau fără motiv, erai lovit sălbatic sau, şi mai grav, erai trimis la carceră. Teroarea dezlănţuită de administraţia coloniei a durat până în toamna anului 1953. Pe 15 septembrie, deţinuţii au declanşat greva generală, refuzând să mai lucreze. Printre organizatorii grevei s-a numărat şi Ion Diaconescu, fruntaş ţărănist. Pe 21 septembrie, conducerea coloniei a hotărât transferarea la penitenciarul Aiud a 50 de deţinuţi, consideraţi a fi capii grevei.