De ce au eşuat planurile lui Ceauşescu pentru agricultură în Dobrogea. Mituri demontate ale Epocii de Aur: „România era departe de a fi performantă“
0
Profesorul universitar Aurel Lup (84 de ani) povesteşte cum au dispărut pădurile seculare de stejari din zona Dobrogei şi demonstrează de ce zonele secetoase au nevoie de păduri mai mult decât irigaţiile făcute prost de comunişti.
Era o vreme la începutul anilor 1800 când Dobrogea cea secetoasă era un ţinut acoperit de păduri seculare, în nord mai ales, unde creşteau stejari.
Pădurile au fost, însă, secerate de avansul civilizaţiei. Construirea căii ferate dintre Cernavodă şi Constanţa sau amenajarea gurilor Dunării au schimbat pentru totdeauna faţa, clima şi viaţa Dobrogei.
Cronicile dezvăluie că în anii 1830, când Dobrogea se afla sub ocupaţie otomană de câteva secole deja, circa 1 milion de oi erau aduse de ciobanii de peste Dunăre la păscut, datorită unui acord între Imperiul Otoman şi Imperiul Austro-Ungar.
Prin anii 1840, nemţii veneau în Dobrogea în căutare de pământ, îndrumaţi de Ţarul Rusiei. Au ajuns la Babadag, dar primarul turc le-a spus că nu au decât să taie pădurea ca să-şi facă loc de arătură.
Apoi în 1850, Înalta Poartă a concesionat englezilor construirea liniei de cale ferată dintre Cernavodă şi Constanţa. Ca să-şi croiască drum între Dunăre şi Marea Neagră, de-a curmezişul Dobrogei, englezii au tăiat copaci, defrişând zone întregi.
„Pădurile Dobrogei au fost concesionate, astfel că au fost defrişate de englezi. Le-au tăiat cu nişte ferăstraie mecanice acţionate de mici motoare cu abur“, explică un biograf al Dobrogei agricole, profesorul universitar Aurel Lup (84 ani), specialist în economie agrară.
Solurile fertile ale României
În lucrarea sa de referinţă „Excursiune agricolă în câmpia Dobrogei“ (1850), Ion Ionescu de la Brad scria că solurile de aici au nevoie mai mult de apă decât de nutrienţi. În termeni de specialitate, pe o scară a fertilităţii agricole de la 1 la 100, solurile Dobrogei au un punctaj de 40-44, cu 2-3 puncte peste celelalte regiuni.
„Dobrogea se aseamănă cu Bărăganul, în special cu cel din zona Brăilei, având acelaşi regim de precipitaţii, sol şi climă. Teoretic, aici sunt solurile sunt dintre cele mai fertile din România, Lunca Dunării, Câmpia Română fiind cea mai fertilă zonă a României. Cernoziomul, solul negru care se găseşte în sud-estul Dobrogei, este printre cele mai bune soluri pentru agricultură“, punctează profesorul Lup.
Solurile din Dobrogea sunt bogate în calcar, bune pentru vie, având un PH alcalin peste medie. Aici nu pot creşte, de exemplu, măcrişul, ştirul sau bradul. „Toată iarba de aici are PH alcalin, de aceea nici carnea de miel de Dobrogea nu miroase specific“, menţionează specialistul.
Păduri, mai întâi de apă
Ideea că remediul secetei ar fi doar apa este combătută de profesorul de economie agrară. În opinia sa, împădurirea ar fi soluţia pentru ca zone ca Dobrogea să nu mai sufere de uscăciune.
„Dobrogea a fost despădurită timp de două secole, de aceea a devenit una dintre cele mai secetoase zone ale ţării. Prioritară este deci împădurirea, care ar atenua foarte mult nevoia de apă, şi nu irigarea. Pe un relief frământat cum este cel al Dobrogei, unde înălţimea de pompare a apei este mai mult decât dublă faţă de Câmpia Română, nu se poate face irigare decât cu cheltuieli foarte mari şi nu pe întreaga suprafaţă. În pante, spre exemplu, irigarea este dificilă deoarece apa se scurge la vale şi provoacă eroziune“, arată profesorul Lup.
Dar Nicolae Ceauşescu n-a ţinut cont de nimic, voia să sfideze şi legile fizicii. În ultimul program naţional de îmbunătăţiri funciare lansat în anul 1983 sub directa lui îndrumare, dictatorul a ordonat locului fruntaş al Dobrogei a contat că artizanul programului, Barbu Popescu, era originar din această regiune. Planul fantezist a eşuat, însă.
„Dintre cele 5,5 milioane hectare programate la amenajare în România pentru anul 1989 nu au fost făcute decât 3,1 milioane hectare, şi acelea cu defecte esenţiale: canale necăptuşite, cu pierderi mari de apă, agregate de pompare la parametri sub cei din catalog, echipamente de udare cele mai ieftine şi mai puţin performante“, concluzionează raportul Comisiei guvernamentale pentru analiza şi soluţionarea problemelor de îmbunătăţiri funciare instituite la începutul anului 1990, comisie al cărei membru a fost profesorul Lup.
Epoca de Aur a dezinformării
Irigaţiile reprezintă doar unul dintre miturile pe care profesorul Aurel Lup vrea să-l desfiinţeze. El consideră nejustificată nostalgia după „Epoca de aur“, când agricultura, de fapt, nu mergea duduind. „După 1989 asistăm la o Cântare a României care nu-şi are rostul. Da, între timp, ţăranul român a plecat în bejenie la cules de căpşuni. Dar acele performanţe nemaiîntâlnite din anii ’70-’80 sunt, de fapt, nişte minciuni cu care comuniştii îşi fabricau succesul“, spune profesorul Aurel Lup.
Un exemplu: în anul 1981, dintre cele 130 cooperative agricole din judeţul Constanţa, numai 7 obţineau beneficii. Alte 18 se descurcau onorabil, iar restul de 105 erau nevoite să apeleze la credite chiar şi pentru retribuirea muncii. Cele mai multe CAP-uri din România erau neperformante şi ajunseseră chiar falimentare, pe care Statul le subvenţiona prin credite şterse periodic sau prin scutire de datorii.
Raportări triple
Pentru Dobrogea şi nu numai, comuniştii raportau în anul 1989 producţii-record în agricultură de peste 8.000 kilograme de grâu la hectar. În realitate, în judeţele Constanţa şi Tulcea, recolta era de trei ori mai mică: 3.773 kg/ha în Constanţa şi 2.838 kg/ha în Tulcea. Fără utilaje şi materiale de lucru, dar cu obiective aberante, agricultorilor le era imposibil să se alinieze cerinţelor trasate din birou.
„Planul comuniştilor ar fi fost realist dacă le-ar fi dat agricultorilor ceea ce trebuie: tractoare, îngrăşăminte şi chiar apă de irigat, întrucât energia era drămuită în fiecare dimineaţă, prioritatea având-o industria şi nu agricultura. Au încercat, în schimb, tot felul de experimente importate de ruşi, care la noi nu puteau fi implementate deoarece nu erau aceleaşi condiţii“, dezvăluie specialistul, care enumeră experimentele: asolamentul cu ierburi perene, semănatul în pătrat al porumbului, tratarea seminţelor cu raze X sau iarovizarea grâului recomandată de Lusenco, biologul prieten al lui Stalin. Acest procedeu consta în înmuiatul seminţelor la grâul de toamnă pentru parcurgerea unei faze şi posibilitatea de a-l semăna primăvara.
Cum se întreţinea mitul recordurilor în agricultură
Ultimul deceniu al dictaturii comuniste nu a fost deloc o „Epocă de aur“. Profesorul Aurel Lup relatează cum declinul producţiei agricole era atât de evident încât nu mai putea fi mascat nici măcar de raportările din ce în ce mai umflate.
„În zonele necooperativizate ale României, colinare şi montane, ţăranii îşi sufocau viţeii proaspăt fătaţi pentru a nu fi supuşi la cota de lapte. Cooperatorii îşi furau practic subzistenţa din CAP-urile din ce în ce mai sărace. În magazinele săteşti nu se mai vindea niciun produs alimentar în afară de eugenii şi conserve de peşte oceanic. Astfel că în urma noii Revoluţii Agrare lansate cu surle şi trâmbiţe la începutul anului 1981, producţia agricolă n-a crescut decât în telegramele adresate personal tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Dar mitul marilor producţii trebuia întreţinut, iar fruntaşii în întrecerea socialistă erau planificaţi la titluri de Erou al Muncii Socialiste, mai nou Erou al Noii Revoluţii Agrare“, povesteşte profesorul Lup.
Unele cooperative agricole care îşi îndeplineau mai uşor planul erau puse să predea cereale în contul unor viitori fruntaşi în producţie. Fermele productive erau cele care beneficiau de condiţii favorabile de sol cum ar fi aportul freatic - acele zone mai umede unde apa din sol putea fi folosită în absenţa irigaţiilor. „Directorul Staţiunii de cercetări de la Mărculeşti din judeţul Călăraşi obişnuia să spună: <Şapte CAP-uri cu aport freatic, şapte fruntaşi în producţie>“, arată biograful agricol.
De ce sunt mai ieftine alimentele din străinătate
Departe de a face apologia agriculturii socialiste, Lup consideră că România trebuie să înţeleagă de ce actualmente unele produse din import sunt mai ieftine decât cele autohtone. „Acum mâncăm cartofi din import pentru că Egiptul, spre exemplu, are trei recolte de cartofi pe an şi costul la producător, plus costul transportului face cartoful egiptean mai ieftin decât cartoful românesc. Este o realitate economică pe care nu avem cum să n-o acceptăm în condiţiile globalizării pieţei“, explică profesorul Aurel Lup (foto).
CV
Prof.univ.dr.ing. Aurel Lup
Născut la 28 septembrie 1933, Turda, judeţul Cluj
Absolvent al Facultăţii de Agricultură Bucureşti - 1957
Cercetător la Staţiunea de Cercetare Agricolă Valu lui Traian, Constanţa - 1958
Cercetător la Laboratorul de Economie Agrară, SCCI Dobrogea, 1967-2003
Doctor în agronomie - 1978
Profesor universitar Universitatea Ovidius din Constanţa – 1998
Cercetător senior la Institutul de Economie Agrară al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice
Preşedinte al filialei Constanţa - Societatea de Istorie şi Retrologie Agrară din România
Laureat al premiilor Academiei Române
Pe aceeaşi temă:
Lagărul numit România: o expoziţie în premieră cu mărturii dureroase din perioada comunistă
Se încarcă comentariile...
