Viaţa privită cu ochii unui arhitect celebru: „Trebuie să ne vindecăm de ideea că suntem suverani“
0„Arhitectura nu se bazează pe beton şi oţel şi pe elementele solului. Se bazează pe mirare. Iar această mirare este cu adevărat ceea ce a creat oraşele măreţe, cele mai importante spaţii pe care le avem. Şi cred că asta este într-adevăr arhitectura. Este o poveste“, spune arhitectul Daniel Libeskind la una din conferinţele TED, din 2009.
Arhitectura este o poveste spusă prin materialele care o alcătuiesc, o poveste a efortului, o luptă împotriva mentalităţilor şi o victorie a imaginaţiei oamenilor. În discursul său, arhitectul Daniel Libeskind le vorbeşte oamenilor veniţi la conferinţele TED din 2009, din SUA, despre câteva cuvinte care, în opinia sa, descriu această poveste din care s-au născut clădiri care azi sunt simboluri, locuri de pelerinaj sau spaţii unde oamenii îşi câştigă traiul sau locuiesc.
Un prim cuvânt este dimensiunea clădirilor pe care o vede drept „oxigenul necesar de care avem nevoie pentru a locui în clădiri, a locui în oraşe, pentru a ne conecta la un spaţiu social“.
„Cred că arhitectura poate prospera cu idei măreţe. Idei care nu sunt mici. Gândiţi-vă la marile oraşe. Gândiţi-vă la Empire State Building, la Centrul Rockefeller. Au fost construite în vremuri care erau nu chiar foarte bune dintr-un anume punct de vedere. (...) Prin urmare, cred că optimismul este cel care imprimă progresul arhitecturii. Este singura profesie în care trebuie să crezi în viitor. Poţi fi general, politician, economist deprimat, un muzician în cheie minoră, un pictor în culori sumbre. Dar arhitectura este acel complet extaz al unui viitor ce poate fi mai bun“, consideră arhitectul. Traducerea în română a conferinţei este semnată de Miruna Grigorescu şi Maria Tancu.
Un alt cuvânt este neutralitate. „Nu-mi place de loc neutralitatea în viaţă, în nimic. Eu gândesc numai la expresie. Şi e la fel cu cafeaua espresso. Ştiţi, iei esenţa din cafea. Asta este expresia. (...) Şi totuşi, eu cred că expresia este aceea, expresia oraşului, expresia propriului nostru spaţiu, cea care dă înţeles arhitecturii. (...) Spaţiile expresive nu sunt spaţii care confirmă pur şi simplu ceea ce deja ştim. Spaţiile expresive ne pot tulbura. Şi cred că asta este o parte din viaţă, de asemenea.Viaţa nu este doar un anestezic care să ne facă zâmbitori. Dar pentru a ajunge peste abisul istoriei, în locuri în care n-am mai fost niciodată, şi în care am fi fost, dacă nu am fi fost aşa de norocoşi“, afirmă arhitectul.
Pentru Daniel Libeskind, arhitectura este şi actul prin care pui întrebări, nu dai doar răspunsuri, dar şi ceva neaşteptat:
„Este de asemenea, ca şi viaţa, a pune întrebări. Prin urmare e important să fie reală. Ştiţi că putem simula aproape orice. Dar un lucru care nu poate fi simulat este inima umană, sufletul. Iar arhitectura este atât de strâns întreţesută cu acesta pentru că suntem născuţi undeva şi murim undeva.(...) Nu este intelectuală. Nu este ceva care ne parvine prin intermediul cărţilor şi al teoriilor. Este realitatea, pe care o atingem, uşa, fereastra, pragul, patul. (...) Ştiţi, e adevărat, catedralele, ca neaşteptat, vor fi mereu neaşteptate. Ştiţi clădirile lui Frank Gehry, ele vor fi neaşteptate şi in viitor. Aşa că nu arhitectura obişnuită este cea care ne inspiră acel tip fals de stabilitate, ci o arhitectură care e plină de tensiune, o arhitectură ce trece dincolo de sine pentru a atinge sufletul şi inima umană, şi care rupe constrângerile obiceiurilor“.
Nu îndrăgeşte clădirile construite pentru regimurile totalitare, oricât de frumoase ar fi întrucât sunt expresii ale opresiunii.
„Credem că lumea arată cu adevărat asemeni clădirilor noastre. (...) Eu cred în democraţie. Nu-mi plac clădirile frumoase construite pentru regimuri totalitare. În care oamenii nu pot vorbi, nu pot vota, nu pot face nimic. Prea des admirăm acele clădiri. Credem că sunt frumoase. Şi totuşi când mă gândesc la sărăcia societăţii care nu oferă libertate oamenilor săi, nu admir aceste clădiri. (...) Trebuie să ne vindecăm de ideea că suntem suverani, că putem determina tot ce se întâmplă. Trebuie să ne bazăm pe alţii şi să modelăm procesul în cel mai bun mod posibil. Vin din Bronx. Am fost învăţat să nu fiu un ratat, să nu renunţ pur şi simplu la o luptă. Trebuie să lupţi pentru ceea ce crezi. Nu câştigi întotdeauna tot ce ţi-ai dori. Dar poţi conduce, influenţa procesul“, afirmă Daniel Libeskind.
Mai puteţi citi:
„Sunt aproximativ 86 miliarde de neuroni în creierul nostru, distribuiţi neuniform. Felul cum sunt distribuiţi contribuie la funcţia lor de bază. Putem începe să cartografiem funcţiile creierului, putem începe să le legăm de celulele individuale“, explică omul de ştiinţă Allen Jones, CEO la Institutul Allen pentru Ştiinţa Creierului. Acesta coordona, în iulie 2011, când a vorbit la o conferinţă TEDx în SUA, un proiect despre cartografierea creierului uman, de creare a unui atlas al creierului uman.
Directorul studiului Harvard al Dezvoltării Adulţilor, psihiatrul şi profesorul Robert Waldinger, a vorbit la o conferinţă TEDx din noiembrie 2015, în SUA, despre ce ne menţine fericiţi şi sănătoşi pe măsură ce îmbătrânim. Banii şi faima, veţi spune, însă studiul american, desfăşurat pe aproape opt decenii şi care implică 724 de bărbaţi, arată cu totul altceva.
Se încarcă comentariile...
