Seceta, Dumnezeu şi românii. Cum criticau intelectuali de acum două secole practicile bisericii: „Credinţe copilăreşti ocrotite de un guvern pretins civilizat“
0
Canicula şi seceta afectează întreaga ţară, unele culturi sunt compromise, iar ploaia nu mai vine şi când vine nu e suficientă. Specialiştii anunţă că vom avea secetă şi în august, şi în septembrie. Reprezentanţii Patriarhiei Române au dat un comunicat, zilele trecute, prin care îi îndeamnă pe preoţi şi pe credincioşi să se roage pentru ploi ”în această perioadă de secetă care afectează grav culturile agricole”.
"Ne rugăm în fiecare duminică şi în fiecare zi la el acasă, ca să ne dea Dumnezeu ploaie să se îndrepte recoltele şi să putem să supravieţuim", declara un sătean din comuna Bârsăneşti, judeţul Gorj, pentru ProTv. Un reportaj făcut acolo arată că oamenii de acolo văd în caniculă o pedeapsă de la Dumnezeu. La fel se gândea şi în secolul al XIX-lea, după cum reiese din scrieri şi reviste păstrate din acea vreme.
Iar seceta se va intensifica şi în august, declara, la mijlocul lunii iunie, ministrul Mediului. ”Acest fapt este cauzat de precipitaţiile reduse înregistrate în ultima perioadă în special în luna mai când în zona Moldovei, spre exemplu, au căzut în medie circa 20,6 mm, faţă de o valoare normală de 64,4 mm. (…) Dacă aceste estimări se vor confirma putem aprecia o intensificare şi extindere a fenomenului de secetă, în special în iulie şi august în cea mai mare parte a ţării. Cele mai mari deficienţe de apă în sol se estimează a fi localizate în regiunile din Sudul, Sud-Estul, Estul şi Vestul ţării unde seceta pedologică va putea fi extremă şi puternică", a afirmat, pe 15 iunie, ministrul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Graţiela Gavrilescu, în deschiderea celei de-a 17-a ediţii a Forumului Regional al Apei Dunărea - Europa de Est 2015, scrie agerpres.ro.
Ce zice Biserica: ”Secetă înseamnă blocarea cerului”
Patriarhia Română îndeamna, zilele trecute, printr-un comunicat, oamenii să se roage pentru ”ploi liniştite”.
"În această perioadă de secetă care afectează grav culturile agricole, cu multe consecinţe imediate şi pe termen lung asupra vieţii oamenilor, Patriarhia Română adresează un îndemn stăruitor ierarhilor, clericilor şi credincioşilor ortodocşi să intensifice rugăciunea pentru ploi liniştite, folositoare vieţii oamenilor, vieţuitoarelor şi aducătoare de rod bogat al pământului", se precizează într-un comunicat al Biroului de Presă al Patriarhiei Române, citat de ziare.com.
Pentru unii oameni, fie ei săteni, fie orăşeni, seceta e înţeleasă drept modul în care Dumnezeu le arată că lucrurile nu merg în direcţia bună.
”Seceta înseamnă blocarea cerului, privit ca spaţiu viu care revarsă pământului şi oamenilor, apă şi viaţă. Din această perspectivă, seceta este privită ca o pedeapsă divină, fiind totodată şi un moment în care cu toţii trebuie să reflectăm asupra atitudinii noastre faţă de mediul înconjurător. Seceta, ploile succesiunea anotimpurilor ne arată că Dumnezeu şi-a păstrat pentru Sine meteorologia, nouă nelăsându-ne decât posibilitatea de a anticipa vremea, dar sub nicio formă de a o controla.
Pentru a conserva acest echilibru al lumii în care trăim rugăciunile Bisericii se îndreaptă în mod constant spre o bună întocmire a văzduhului şi spre îmbelşugarea roadelor pământului, care sunt semnul bunăvoinţei lui Dumnezeu. În condiţiile de secetă prelungită există tradiţia săvârşirii unor rugăciuni în biserici şi mânăstiri pentru ploaie, însoţite şi de procesiuni, în care se cere ajutorul şi mila lui Dumnezeu. Exemplul biblic îl oferă proorocul Ilie care a înţeles în secetă un semn al lui Dumnezeu şi a reuşit ca prin minunea dezlegării cerului să arate oamenilor o cale nouă după care să trăiască”, a declarat părintele Bogdan Ivanov, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Clujului.
Ce se întâmpla în urmă cu un secol
Etnologul Tudor Pamfile (1883-1921) făcea, la 1916, un inventar al ceea ce însemna seceta, fenomen pe care îl percepea din două direcţii: situaţiile care duceau spre secetă şi mijloacele prin care se lua atitudine.
”Printre elementele care aduceau seceta enumera pedeapsa divină asupra păcatelor oamenilor, evident cu scop de îndreptate, sau situaţii legate de diverse categorii socio-profesionale precum cărămidarii, comercianţii, evrei sau strigoaicele. Cât priveşte mijloacele de contracarare a secetei, regăsibile în diverse zone ale ţării, etnologul Pamfile menţiona: omorârea broştelor, distrugerea muşuroaielor de furnici, furtul tiparelor pentru cărămidă a ţiganilor şi aruncarea lor în puţuri, udarea femeilor însărcinate, deshumarea şi udarea beţivilor, aruncarea în fântâni a unor căni noi etc. La acestea, Pamfile adăuga şi obiceiul de a recurge la moaşte şi la icoane, practică perpetuată până azi. Astfel, se apela, în epocă, la moştele Sf. Dimitrie la Bucureşti, ale Sf. Filofteea în Argeş, ale Sf. Parascheva la Iaşi sau cele ale Sf. Ioan cel Nou”, explică universitarul ardelean Marius Rotar, totodată preşedintele Asociaţiei Cremaţioniste Amurg.
În opinia sa, lipsa unei tehnologii adecvate şi a unui sistem de irigaţii viabil face ca metodele arhaice să fie scoase la lumină, iar ”apelul la acestea pare a fi, pentru o mare parte a populaţiei, unica soluţie de a face să vină ploaia, nemaicontând nici relevanţa şi poate uneori nici ridicolul lor”.
”Din punctul de vedere al tradiţiilor, contracararea secetei ocupă un loc privilegiat, fiind vorba despre o situaţie specială care „atenta” la existenţă, într-o societate rurală. Nu că acest lucru n-ar fi valabil şi astăzi...”, adaugă istoricul.
Cum vedeau intelectualii din două secole ruga preoţilor pentru ploaie
În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, unii intelectuali şi-au exprimat public opinia legată de practicarea acestor rugi pentru ploaie. Unele păreri erau destul de ironice şi cinice.
Publicistul Anton Bacalbaşa (1865-1899), creatorul celebrului „Moş Teacă”, susţine, public, în 1893, scoaterea moaştelor Sf. Filofteia pentru invocarea ploii, la Curtea de Argeş, sunt o „şarlatenie ordinară”. Bacalbaşa îl sfătuia pe mitropolit „să se uite la barometru şi să-şi lanseze moaştele atunci când vede că arată la ploaie. L-aş fi poftit să scoată acum două săptămâni trei camioane de moaşte şi să vedem dac-ar fi plouat. Jocul e însă periculos. Se ştie că adeseori barometrul face farse şi că arată la ploaie fără ca să plouă; sfătuim deci pe onorabilii preasfinţi să nu se joace cu focul, căci adeseori moaştele au păţit ruşinea luându-se numai după barometru”.
Acelaşi publicist oferea, ironic, o altă soluţie: „Mitropolia n-are decât să-şi procure – dacă n-o fi şi având – un cazan cu apă, în care să bage un brotăcel, iar din cazan să se-nalţe în sus o trestie. Când vremea va fi a ploaie, brotăcelul se va sui pe trestie, şi atunci... ordin să se scoată moaştele!”.
Opinii similare avea şi Gheorghe Panu (1848-1910), jurist, publicist, profesor şi om politic. Într-un articol publicat în ziarul ”Lupta”, la 21 mai 1886, scria că procesiunea scoaterii icoanelor pentru invocarea ploii este ”o reîntoarcere nefericită în timp”. Ceea ce îl deranja pe Panu era lipsa vreunei reacţii din partea societăţii culte, a eliterlor, a intelectualilor.
Ce mai scria acesta în articol: „Este cu putinţă ca ceilalţi oameni cu oarecare cultura să creadă ca preumblarea pe stradă a unor lemne zugrăvite si cântecul monoton a câtorva răguşiţi sunt proceduri fizice capabile de a provoca nouri si apoi a vărsa conţinutul lor? Ce legătură poate fi într-un fenomen fizic si între exhibiţia unor icoane. Unde este legatura de cauza şi efect? Înţelegem ca cineva să creadă asemenea lucru, însă a le desfăşura pe strada, a le înconjura cu pompă oficială, aceasta înseamnă a înfrunta bunul simt, a calca in picioare cele mai pozitive adevăruri. (…) Prin toate şcoalele Statul dă explicaţia ploaiei elevilor, el o dă clară şi precisă. Ce efect produce scoaterea icoanelor pentru ploaie asupra elevilor? Ce pot crede ei? Ei trebuie să se întrebe unde este adevărul, este el în fizică şi în şcoală sau în icoane, pe strada? Este deci de datoria fiecărui om onest şi conştiincios ca să protesteze în contra acestor barbarii. Dacă ele se perpetuează de când cultura a început a se răspândi, o cauză este mai este şi aceea ca nimenea nu a îndrăznit sa spună şi mai cu seama să scrie ceea ce gândea”.
Una dintre susţinătoarele feminismului din România, Sofia Nădejde (1856-1946), critica, în revista ”Contemporanul”, în 1886, aceste practici. Scria despre ”nebunia religioasă” creată de aducerea unei icoane de la Iaşi la Botoşani unde „curgea lumea, ca o apă căreia i s-au sfărmat zăgazurile, de prin fundul mahalalelor, la biserică”. Pentru aceasta, ruga preoţilor pentru ploaie şi aducerea icoanelor în acelaşi scop erau ”credinţe copilăreşti ocrotite de un guvern pretins civilizat”. Aceasta mai scria despre o situaţie amuzantă în care povestea că, pentru un timp, icoanele n-au mai fost scoase de către creştini pentru invocarea ploii cauza ar fi fost disensiunile dintre români şi evrei, deoarece scoaterea icoanelor de către primii nu ar fi dus la aşteptata ploaie, pe când după ruga evreilor a plouat.
Atitudine împotriva acestor practici au luat şi profesorii universitari Constantin Thiron (1853-1924) sau Nicolae Leon (1862-1931), de la Universitatea din Iaşi. Primul aprecia că astfel de ritualuri „înjosesc ideea de D-zeu, atribuindu-i până şi lipsa de ploaie şi rugându-l cu icoane să trimită ploaie”.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
