Preot ortodox, despre credinţa în era tehnologiei: „Religia poate alimenta atât ce e mai bun, cât şi ce este mai rău în om“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Crucea, un simbol al creştinismului  FOTO Shutterstock
Crucea, un simbol al creştinismului  FOTO Shutterstock

Preotul Bogdan Ivanov spune că ar fi de dorit ca lumea să redescopere sensul religios existenţei, al lumii în care trăim. Într-un interviu pe care l-a acordat reporterului „Adevărul“, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Clujului vorbeşte despre cum poţi fii credincios şi fără să mergi la biserică, cum în secolul tehnologiei ne (mai) poate ajuta credinţa şi cum s-ar putea îmbina religia cu Internetul.

„Privim cu toţii la atentatele care au zguduit pacea şi liniştea Europei şi constatăm cu tristeţe că doar tragediile ne mai ajută să realizăm că suntem oameni şi că în faţa răului doar comuniunea şi credinţa pot răzbi“, este de părere preotul clujean Bogdan Ivanov.

În opinia sa ar fi bine să privim cu multă luciditate la pericolele pe care Internetul le ascunde de multe ori şi să folosim acest instrument în aşa fel încât să nu ajungem prizonieri lumii virtuale „foarte volatile şi în care foarte uşor poţi să te pierzi“. Acesta defineşte credinţa drept busola care ne direcţionează în viaţă şi consideră tehnologia neutră din punct de vedere moral. „Noi suntem cei care îi dăm valoare“, subliniază preotul. Vede în creştinism „singurul proiect religios care îşi propune ambiţios să îl schimbe pe om din interior“.

Bogdan Ivanov (foto mai jos, în dreapta) spune, într-un interviu, pentru „Adevărul“, despre „simpatie limitată pentru Biserică“, despre dacă poţi fii credincios şi fără să calci pragul bisericii, dar şi cu ce ajută credinţa azi, în secolul gadget-urilor.

Cum ar fi bine să ne pregătim pentru Paşte? Daţi-ne câteva exemple concrete.

Postul este pentru un creştin un exerciţiu de trăire, de empatie a lui cu Dumnezeiescul Învăţător, dar şi de parcurgere a unei etape de timp esenţiale, timpul sacru. Nu mai departe, aceste câteva zile premergătoare Sfintelor Paşti sunt şi un bun prilej de stabilire a priorităţilor şi de a alege cum să ne pregătim pentru sărbătorirea Învierii Domnului. 

image

Ne pregătim pentru bucurie, dar mai întâi gustăm din durere, aşteptăm biruinţa vieţii, dar trecem prin durerea şi înfrângerea cel puţin aparentă a morţii. Bucuria Învierii Domnului trebuie să fie precedată în mod obligatoriu de reflecţia asupra inconsistenţei naturii umane, a lipsei de recunoştinţă faţă de binefecătorul ei şi, mai ales a uşurinţei cu care omul uită binele făcut.

Pentru toate acestea omul trebuie să îşi trăiască în primul rând sărbătoarea în dimensiunea ei sufletească, să-şi vină în sine şi să simtă mai mult bucuria unică a vieţii, în sentimentul că se alătură tuturor ce au sărbătorit Paştile înaintea lui, cu toată bogăţia de tradiţii. Şi dacă tot ne apropiem de Paşti, Sărbătoarea prin excelenţă, să nu cădem în ispita de a trăi acest miracol doar la nivel exterior, ci mai ales să ne dorim ca învierea să se producă în sufletele noastre şi de acolo, să o oferim celor de lângă noi, în daruri de iertare, bucurie, pace, blândeţe, bunătate. Toate aceste gesturi ascund nevoia sufletului de a se deschide spre întâlnirea cu semenii şi de a se oferi pe sine, aşa cum Dumnezeu are nevoie de noi, pentru a se oglindi pe Sine în bucuriile ştiute şi neştiute pe care ni le face.

Consideraţi un câştig că oamenii care nu sunt credincioşi/foarte prietenoşi cu biserica devin brusc evlavioşi în această perioadă?

Această perioadă trebuie trăită din perspectiva şansei de a redescoperi bucuria vieţii şi a credinţei şi nu doar ca o perioadă de evlavie conjucturală sau de simpatie limitată pentru Biserică. Trebuie să avem în minte întrebarea cu ce rămânem de pe urma Postului Mare? O experienţă, o perioadă de asceză, un timp de renunţări sau un drum care ni se deschide în faţă şi ne îmbie cu infinite bucurii ale sufletului.

Cum aţi putea să-i faceţi pe oameni să înţeleagă că simpla prezenţă într-un locaş sfânt nu te face credincios?

Credinţa rămâne un mister în viaţa noastră şi, în acelaşi timp o certitudine că prin ea vom găsi mai multe răspunsuri la dilemele noastre.

Credinţa este puterea omului de a nu se încrede doar în el şi de a nu se considera pe sine ca început şi sumă a tuturor lucrurilor.

Ea oferă omului puterea a-şi ancora viaţa într-un orizont al lui Dumnezeu, în care a fi rob al Lui devine adevărată libertate şi în care smerenia devine nobleţe şi discernământ. Trăită prin multe semne exterioare, credinţa poate scăpa simţului comun şi se poate refugia acolo unde nu te aştepţi, în lucrul umil şi simplu, într-o masă amorfă de oameni care renunţă la propriul confort, într-o înşiruire umilă şi anonimă de oameni care aşteaptă într-o procesiune tăcută întâlnirea cu alte fapte miraculoase: sfântul, moaştele şi locul impregnat de prezenţa lui Dumnezeu. În acest spaţiu al gesturilor, ordinea credinţei operează adevărate miracole sociale, inversează ierarhia firească a oamenilor şi a lucrurilor, schimbând lumea într-un mare paradox, în care ultimul poate ajunge primul şi invers, în care cel mai mic devine cel mai mare, iar cel care slujeşte este mai mare şi mai onorat decât cel care stă la masă.

Credinţa aşadar nu ţine de vreun timp anume, deşi existe perioade care o privilegiază şi o cultivă mai mult, cum este şi aceea a Postului Mare în care ne aflăm. Credinţa este busola pe care trebuie să o avem permanent asupra noastră în această viaţă. Dincolo de ea, credinţa devine certitudine şi împlinire.

Poţi fii credincios fără să mergi la biserică? Mulţi creştini gândesc astfel. Greşesc? Dacă da, unde?

A fi credincios presupune mai multe trepte şi intensităţi. La fel cum credinţa are intensităţi şi temperaturi diferite, aşa şi nivelul de trăire al ei este diferit de la persoană la persoana. Biserica e locul în care credinţa se exprimă şi din fapt individual devine un fapt comunitar.

Tot ce ţine de relaţia noastră cu Dumnezeu nu ne priveşte doar pe noi, ci trebuie în mod obligatoriu să îi atingă şi pe cei din jurul nostru şi să se răsfrângă şi asupra lor.

Cu atât mai mult credinţa. Ea trebuie să se regăsească exprimată în comuniunea celor care cred şi au aceleaşi aspiraţii ca noi şi acest lucru nu se poate realiza decât în biserică, unde devine jertfă şi mărturie. În afara ei, credinţa rămâne neîmplinită şi un fapt mult prea individual. Aici este greşeala.

Trăim vremuri în care fără tehnologie nu putem face, în unele cazuri, mai nimic. Cum am putea îmbina religia cu tehnologia/ştiinţa? (preoţi ce au conturi de Facebook, care comunică cu enoriaşii pe chat-ul de la Facebook)

Scopul final al comunicării trebuie să fie comuniunea, ori ea nu se poate realiza decât faţă către faţă şi suflet lângă suflet. În primul rând, internetul este un spaţiu cu o foarte mare deschidere spre comunicare, pe care Biserica îl vede ca o mare miză şi provocare, din perspectiva acestei comuniuni. Acest spaţiu nu poate să fie lipsit de cuvântul lui Dumnezeu, de prezenţa binelui exprimat prin textele sfinte şi prin tot ceea ce poate contribui la zidirea unei vieţi duhovniceşti.

Dar totul trebuie văzut în limitele oricărui spaţiu virtual de comunicare care de multe ori se prezintă pe sine seducător şi foarte uşor să te capteze şi să te ţină prizonier acolo, uitând că cea mai de preţ relaţie este cea faţă către faţă, care nu se realizează decât în biserică şi numai unii lângă ceilalţi.

Cei care folosesc această comunicare n-ar trebui să se lase pe sine prizonieri lumii virtuale foarte volatile şi în care foarte uşor poţi să te pierzi, ci să ia doar ce este bun şi să fie ei înşişi o prezenţă care să zidească acest spaţiu şi să-l facă valoros şi preţios.

Cred eu că ar trebui să privim cu multă luciditate la acest pericolele pe care internetul ni le ascunde de multe ori, oferindu-ne perspectiva de a fi permanent în comunicare şi în relaţii unii cu alţii, dar, practic, singuri şi însinguraţi în faţa unor calculatoare care nu ne transmit nimic.

Tehnologia este neutră din punct de vedere moral. Noi suntem cei care îi dăm valoare.

Cum (mai) poate ajuta religia în secolul tehnologiei?

Cu siguranţă ne ajută să rămânem oameni şi să nu devenim sclavii a nimic din ce ne înconjoară. Credinţa, dacă e să ne referim la asumarea şi trăirea concretă a religiei, ne salvează din multe incertitudini. Ne oferă sentimentul empatiei şi al solidarităţii. Privim cu toţii la atentatele care au zguduit pacea şi liniştea Europei şi constatăm cu tristeţe că doar tragediile ne mai ajută să realizăm că suntem oameni şi că în faţa răului doar comuniunea şi credinţa pot răzbi.

Religia, dacă nu operează o schimbare în profunzimea fiinţei umane, poate alimenta atât ce e mai bun, cât şi ce e mai rău în om.

Din această poziţie creştinismul reprezintă singurul proiect religios care îşi propune ambiţios să îl schimbe pe om din interior, să îl preia de la statutul de fiinţă robită de porniri violente şi să îl ridice la demnitatea de făptură înnoită după chipul iubirii şi al iertării divine.

Putem considera religia o „tehnologie“ atemporală a sufletului?

Nu cred că o asemenea definiţie ar ajuta mai mult religiei, şi ar face-o mai atractivă pentru o lume care şi-a uitat sensul. Dacă vorbim despre creştinism, mai potrivit ar fi să o facem nu din perspectiva unei religii, ce se poate alinia cuminte alături de celelalte sisteme religioase ale lumii, ci din perspectiva vieţii însăşi, pe care omul este chemat să o trăiască. Sfinţii Părinţi numesc creştinismul însăşi viaţa omului, o viaţă înnoită prin Botez şi deschisă spre desăvârşire şi veşnicie. Ar fi de dorit ca lumea să redescopere sensul religios al existenţei, al lumii în care trăim şi, astfel să nu trăiască fără sens, fără o direcţie.

Mai puteţi citi:

FOTO VIDEO Ruga, leac anti-avort. Mitropolitul Clujului: „Nu s-ar prăbuşi România dacă toate tinerele familii ar avea măcar câte trei copii“

„Discutând cu mulţi tineri, am ajuns la o concluzie foarte interesantă: avem băieţi, băieţaşi, puştani, dar bărbaţi nu prea“, spune, de la microfon, un pastor din Cluj, în faţa unei mulţimi de peste 500 de oameni veniţi să participe la ”Marşul pentru viaţă”. La eveniment au participat oameni de toate vârstele, etniile şi categoriile sociale.

Mitropolitul Clujului, despre iubire, avort, incinerare şi Catedrala Mântuirii Neamului: „Dumnezeu i-a lăsat omului sexul ca lumea să meargă înainte”

Mitropolitul Clujului, Andrei Andreicuţ, spune că biserica, şcoala şi părinţii, toată comunitatea ar trebui să facă mai multe pentru tineri şi nu ar trebui să se limiteze doar să-i critice, ci să-i şi ajute.

Ce diferenţă este, de fapt, între Paştele catolic şi cel ortodox: „Musulmanii ne întreabă adesea câţi de Iisus avem”

Credincioşii catolici au sărbătorit pe 27 martie Paştile, la mai bine de o lună distanţă de cel al fraţilor ortodocşi. Un preot ortodox din Cluj subliniază că nu data acestei sărbători este cea care contează, ci cum e ea trăită. Părintele Bogdan Ivanov spune că Paştile mai sunt considerate a opta zi a săptămânii, numită simbolic ziua veşniciei.

Cluj-Napoca

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite