Lumea văzută prin ochii unui artist animator: „Suntem cu toţii un pic stricaţi, dar e în regulă că suntem aşa”
0O călătorie interioară nu poate avea altă destinaţie şi alt scop în afara autocunoaşterii şi a relevării „umbrelor”, care sunt ascunse în cele mai greu accesibile zone. Asta şi-a propus şi Paul Mureşan (29 de ani), care a încearcă să-şi transimtă mesajul prin intermediul animaţiei.
Paul Mureşan este un tânăr animator, regizor şi ilustrator, cu o experienţă artistică solidă şi diversă. Scurtmetrajele sale au fost selectate şi premiate la festivaluri din întreaga lume, cum ar fi Annecy, ITF Stuttgart, Cannes şi Anim'est. Paul este autorul mai multor expoziţii personale în Europa şi este cunoscut în special pentru scurtmetrajele animate „Pui de somn” (2014) şi „Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva” (2016). Luni, 28 mai, Mureşan şi-a vernisat, în cadrul TIFF 2018, expoziţia „Ai de capul meu”, care poate fi vizitată în fiecare zi, până pe 3 iunie, în spaţiile Galeriei Quadro 21, până pe 3 iunie.
Paul, unde şi când a început călătoria ta şi unde te aştepţi să ducă?
De 10 ani fac animaţie, iar desen fac de când eram micuţ. La Bistriţa eram doar eu şi fratele meu şi după ce exploram toată zona aia, toate şantierele, totul, nu prea mai aveam ce face. Aşa am început să desenăm amândoi, el fiind mai talentat decât mine. Era şi perioada de glorie pentru Cartoon Network, iar noi când am văzut câte şi mai câte se întâmplă în acele desene animate şi câte nu se întâmplă în realitate, eu şi fratele meu ne-am zis că atunci când vom creşte, când vom fi mari, vom merge pe animaţie, vom face animaţie. Fratele meu e foarte talentat, e mult mai talentat ca mine, iar eu pot spune că de la el am învăţat să desenez, deşi el e cu un an mai mic. Acum el face benzi desenate şi sculpturi. Mie îmi place foarte mult să desenez, să fac animaţie 2D de mână. Nu sunt o persoană prea tehnică, aşa că prefer să lucrez cu medii foarte practice, hârtie, tuş, pastel, acrilic. Am încercat şi să lucrez pe tabletă, dar faptul că poţi oricând să repari orice greşeală face parcă să dispară şi miza.
Expoziţie multimedia Paul Mureşan
A impresionat cu expoziţiile sale de la Cannes, Annecy şi Sttutgart
Şi totuşi, ai parcurs până acum cel puţin o bună bucată de drum. Care sunt expoziţiile de care îţi aminteşti cu cea mai mare plăcere?
Au fost mai multe expoziţii ţară, dar şi afară, îmi amintesc cu plăcere de câteva. La Cannes am expus într-o piaţă, e un loc în care foarte multă lume merge. Am fost foarte mândru de faptul că mi-a fost selectată animaţia la Annecy, în Franţa, la un festival foarte mare şi important. Şi am mai avut expoziţie şi la Consulatul României de la Munchen, o expoziţie despre defrişările de la noi. Şi am primit o menţiune specială la Sttugart, la festivalul ITFS. Sincer, mult timp n-am crezut că sunt în stare să fac asta, mi-au explicat unii că nu sunt prea talentat şi că poate că nu m-a ales neapărat pe mine desenul în viaţă. Dar m-am încăpăţânat şi mai tare atunci când au venit unii şi mi-au spus: „Uite, tu n-ai niciun stil, ce faci tu acolo sunt numai nişte mâzgălituri”. Şi atunci mi-am zis: „Bine, dacă doar asta ştiu face, atunci ăsta să-mi fie stilul, nişte mâzgălituri!” Oricum, cel puţin din punctul meu de vedere, viaţa e tot un fel de mâzgăleală. Şi de asta îmi place să lucrez mai mult pe hârtie, e la fel ca în viaţă, unde noi facem foarte multe greşeli. Dacă am putea să ştergem şi în viaţă ce ne place, să ne ştergem erorile ca de pe tabletă, nu ar mai fi real. Şi poate că nici n-am mai aprecia lucrurile frumoase care ni se întâmplă în viaţă. Şi atunci, eu văd cumva în mediul ăsta ca ceea ce ni se întâmplă nouă în general. Mai faci greşeli, mai mâzgăleşti, te mai murdăreşti, însă mergi înainte şi încerci să fii mai bun, să progresezi şi să înveţi din propriile greşeli.
„Suntem imperfecţi, dar e bine aşa”
Acesta e unul dintre mesajele pe care încerci să le transmiţi prin artă?
Da, e şi ăsta un mesaj. Mie mi se pare că aş avea multe de zis despre cât de stricat e capul omului… mi se pare că suntem ca nişte ceasuri stricate. Mergem înainte, mergem înapoi, nu prea avem nicio direcţie. Şi se întâmplă şi când efectiv suntem cu cineva şi în loc să trăim în prezent noi suntem fie înainte, fie înapoi, exact ca nişte mecanisme stricate.
Eu mă întreb câteodată dacă merit să desenez, dacă asta trebuie să fac de fapt. Mi se pare că dacă ar fi să fiu într-adevăr talentat şi să iasă desenele de la sine, probabil că eu nu sunt ales pentru asta, deci nu m-am născut talentul ăsta. Dar am lucrat foarte mult şi mi se pare că, în realitate, poate că nu contează dacă eşti talentat sau foarte muncitor, ci contează de fapt ce vrei să spui prin ceea ce faci. De exemplu, eu vreau să invit oamenii în capul meu, să vadă că sunt un pic speriat, poate un pic speriat de mine, speriat de ceea ce gândesc. Şi atunci, ei vor spune, probabil: „Vai, şi eu am chestii din astea nasoale în cap”. Pentru că, de fapt, noi vrem să dăm impresia că suntem foarte echilibraţi, că nu avem niciun fel de probleme, că nu avem trăiri contradictorii, că suntem mereu calmi şi că avem totul sub control, dar în realitate nu suntem chiar aşa. Iar atunci, dacă putem să recunoaştem asta şi să o spunem onest, poate chiar prin desen… atunci eu asta vreau să spun, că suntem un pic „stricaţi”, că suntem imperfecţi, dar că e în regulă aşa cum suntem.
Expoziţie semnată de Paul Mureşan, la TIFF 2018
Şi cine te inspiră?
Încerc să fac un fel de jurnal cu tot ceea ce mi se întâmplă şi să-l transpun în animaţie, în desene. Ultima mea expoziţie, „Ai de capul meu” e formată din mai multe lucrări. Nu contează de unde începi să le vezi, e irelevant dacă cineva începe să le privească din camera 1 sau din camera 2 sau 3. Consider că noi nu avem o ordine în cap. Indiferent de unde ar începe cineva să o privească, eu cred că e în regulă atâta timp cât o parcurge pe toată. Dar cred că cel mai frumos e atunci când poţi să le vezi singur, când nu mai sunt şi alţi oameni prin preajmă şi când te plimbi prin sală şi laşi să se adâncească un pic starea… Ai văzut camera aia plină de hârtii? Acolo sunt practic cam toate desenele mele, animaţia mea, în jur de 8.000. Lucrarea se numeşte „Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva”.
Ne imaginăm cum ar fi dacă am fi şi noi în Bahamas, ne imaginăm tot felul de lucruri, le prelucrăm mental şi ne facem propria călătorie, una exact aşa cum ne-o dorim. Şi s-ar putea să ne placă chiar mai mult călătoria prin minte decât cea reală! Şi atunci, prin lucrarea mea, poate i-am putea face pe oameni să facă mai des o călătorie prin propria lor minte.
Fondul sonor îţi aparţie?
Muzica e tot creaţia mea. Am compus şi am… uite, de exemplu una dintre înregistrări care mi-e şi foarte dragă, e o înregistrare cu mama făcând mâncare. Am înregistrat-o şi am încetinit de 2.000 de ori înregistrarea. Ştiu, sună destul de macabru. Vezi, sunt chestii foarte simple, dar puse sub o cu totul altă lumină. Şi aici e vorba şi de o călătorie, un fel de călătorie.
„Îi invit prin lucrările mele pe oameni să pornească în propria lor călătorie”
Şi ajungem din nou la călătorie! Cum arată propria ta călătorie?
De exmplu, vedem pe Facebook poze cu un prieten care e în Bahamas, el îşi face concediul într-un loc exotic, iar în timpul ăsta eu sunt acasă sau la birou şi lucrez. Şi atunci începe călătoria noastră, o călătorie mentală, pentru că totul e doar în mintea noastră, nu e aievea. Ne imaginăm cum ar fi dacă am fi şi noi în Bahamas, ne imaginăm tot felul de lucruri, le prelucrăm mental şi ne facem propria călătorie, una exact aşa cum ne-o dorim. Şi s-ar putea să ne placă chiar mai mult călătoria prin minte decât cea reală! Şi atunci, prin lucrarea mea, poate i-am putea face pe oameni să facă mai des o călătorie prin propria lor minte.
„Ai de capul meu”, expoziţie semnată de Paul Mureşan
Şi unde ar trebui să ducă această călătorie, care e destinaţia finală?
I-am zis expoziţiei „Ai de capul meu” şi pentru că-i invit pe oameni şi prin nişte locuri ceva mai întunecate. O călătorie mai puţin plăcută, mai puţin de vacanţă, o călătorie înspre locuri uitate, aglomerate, pline de amintiri. Ca într-un vechi conac abandonat. Ăsta e şi motivul pentru care am pus podul ăla cu hârtii aruncate şi toată zona aia ciudată. Acolo e o călătorie practic într-un spaţiu uitat, o călătorie undeva în umbra noastră. Mai e şi acel acvariu cu o şopârlă, acolo e fratele meu. Când eram mici prindeam foarte multe sopârle, iar atunci când le puneam în acvariu se prefăceau că-s moarte. Amintiri, uneori când văd şi acum şopârle mă simt de parcă aş fi înrudit cu ele, îmi amintesc de fratele meu. Şi mai e un personaj, un fel de crucificat printre stele. Am fost dintotdeauna fascinat de stele, iar acolo avem un spaţiu jumătate alb, jumătate negru, e o dualitate. Apoi, vedem că e un personaj căruia i se întâmplă diferite lucruri şi se face o trecere dintr-un spaţiu foarte închis într-un spaţiu foarte deschis, întunecat, o noapte foarte mare. E o joacă şi cu stelele. Mai avem doi călători pe un horn, un personaj într-un tren, care mai apoi se transformă într-un astronaut care ajunge pe calea lactee şi e crucificat. Adică, în loc să ne crucificăm în lumea asta, o putem face un pic mai sus. Deci personajul din tren şi-a făcut propria călătorie şi a ajuns foarte departe. Mesajul e acelaşi, poţi să călătoreşti foarte departe, iar călătoria asta nu trebuie să fie una reală, e suficient dacă este în propria minte.
În lucrările tale apar diverse personaje şi multe, foarte multe simboluri. Care e personajul care te reprezintă cel mai mult?
De exemplu, este personajul care stă la perete, pedepsit… trebuia să mă las eu pedepsit gândindu-mă la ceea am făcut. A pornit şi de la amintirile de când eram mici şi eram câteodată pedepsiţi de părinţii noştri, de cei mari. Iar de multe ori deşi erai mic, trebuia să te gândeşti de ce ai fost pedepsit, cu ce ai greşit, ce rău ai făcut, asta deja mi se pare că implică o contradicţie în termeni. Adică nu cunoşti nimic despre lume, dar trebuie să te gândeşti la ea. Şi aşa omul care vede lucrarea asta, vede chestia aia pe perete care e blurată, nu prea înţelege exact ceea ce vede.
Pentru cei care nu au reuşit să ajungă la vernisaj şi nu vor putea să vadă această expoziţie, când şi unde sunt programate următoarele?
Ultima va avea premiera aici la TIFF, pe 31 mai, la „Zilele Filmului Românesc”, la Institutul francez. Urmează şi alte expoziţii, una în 2 şi 3 iunie, la Bucureşti, la galeria Mobius. E o expoziţie având ca temă o relaţie gay, despre părţile mai puţin plăcute. Apoi, tot Moziac va organiza aceeaşi expoziţie şi la Cluj, în 17 iunie, la Palatul Urania.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
