Lucian Boia, despre 1 decembrie 1918: „Transilvania nu a acţionat în sensul unirii cu România“. Istoricul, desfiinţat de cel mai reputat rector din Ardeal
0
Academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“ (UBB) din Cluj-Napoca, susţine că Lucian Boia ar fi afirmat în lucrarea „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“ că românii ardeleni n-au dorit Unirea de la 1918.
O dispută „istorică“ între doi reputaţi istorici români, Lucian Boia şi Ioan-Aurel Pop, a revenit în actualitate în preajma celebrării Marii Uniri de la 1918. Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“, academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“ (UBB) din Cluj-Napoca, se arată deranjat de afirmaţii făcute de Lucian Boia în lucrarea „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“ (Humanitas, 2014), din care ar reieşi că românii ardeleni n-au dorit Unirea de la 1918.
Pasajul din carte la care face referire Pop apare la pagina 81: „Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât îşi doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Unirea cu România aparţinea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvania nu a acţionat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, în vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obţinerii deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei“.
Ioan-Aurel Pop apreciază că există o singură variantă a realităţii istorice care trebuie promovată astăzi, aceea că la 1918 s-a împlinit voia majorităţii populaţiei româneşti.
”Ideea năstruşnică despre faptul că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea a fost reiterată recent numai de istoricul bucureştean Lucian Boia, care confundă intenţionat partea cu întregul, transformă minoritatea în majoritate şi face din anumite voci izolate opinie publică”, declară academicianul Ioan-Aurel Pop.
Ioan-Aurel Pop dezaprobă şi ideea lui Lucian Boia care spune că la Marea Adunare de la Alba Iulia nu au fost consultate minorităţile (maghiarii, germanii etc.) şi că dacă s-ar fi organizat referendum, unirea nu s-ar fi făcut în unanimitate.
”O altă idee anacronică - exprimată în acord cu dreptul internaţional de astăzi şi nu cu cel de-acum o sută de ani – este aceea că, la 1918, în Transilvania şi Ungaria nu au fost consultate minorităţile. Mai întâi, trebuie spus că liderii minorităţilor erau atunci, în mare măsură, ostili unirii, fapt pe care l-au şi declarat ritos (n.r. sfidător), prin variate mijloace. Lupta nu era esenţialmente socială, cum pretindeau comuniştii, ci naţională. Şi era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Minorităţile din Transilvania – adică ungurii, secuii şi saşii – erau percepute de români drept dominatoare şi asupritoare, iar românii erau priviţi de aceste „majorităţi” de odinioară drept „slugi” şi „supuşi”. Cum să-l întrebi pe cel care îţi este stăpân dacă vrea să-ţi acorde libertatea?”, declară rectorul UBB.
Acesta consideră că o dezbatere publică ar clarifica lucrurile.
Rectorul UBB Cluj-Napoca, istoricul Ioan-Aurel Pop (în stânga, foto: UBB). Istoricul Lucian Boia (în dreapta, credit foto: Adevărul)
Ce îi reproşează Pop lui Boia: „Din dorinţa de câştig facil, falsifică istoria“
Istoricul clujean dezaprobă faptul că Lucian Boia în cartea „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“ minimalizează dorinţa ardelenilor de se uni cu România şi că istoricul Boia insistă să sublinieze în aceeaşi lucrare că n-au fost consultate minorităţile din Transilvania - conform dreptului de atunci, potrivit căruia majoritatea decidea soarta unui teritoriu. Pop afirmă că, exceptându-i pe maghiari, toate minorităţile au fost de acord cu Unirea de la 1918.
„Îi reproşez faptul că din dorinţa de câştig facil, de simpatie din partea unui public neavizat, el falsifică istoria, datele istorice. Pleacă de la nişte argumente care sunt în inferioritate, ca număr, nu pot demonstra voinţa majorităţii, cu alte cuvinte, culege argumente pro domo. Iar în istorie poţi să găseşti argumente pentru orice idee, însă dacă generalizezi falsifici prin metodă proastă. Metodele istoricului sunt verificate, ele trebuie aplicate. El a şi declarat că nu aplică metodele istorice pentru că ar fi depăşite“, afirmă Ioan-Aurel Pop.
Pop îi mai reproşează lui Boia că „niciodată nu a plecat de la documente, ci a plecat de la idei şi, mai ales, de la imaginar, ceea ce un istoric n-are voie să facă. Imaginarul este atributul creaţiei literare, artistice. Un istoric are nevoie de imaginaţie, nu de imaginar“.
Rectorul universităţii clujene este de părere că eseurile lui Lucian Boia nu sunt nici literare, nici istorice. „Nu ştie să citească un document în latină, slavonă, greacă. Toată expertiza lui istorică vine din sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Nu e un istoric al timpurilor de demult, preia de la unii şi de la alţii“, conchide Pop.
Ioan-Aurel Pop susţine că ideea că românii ardeleni nu ar fi dorit Unirea de la 1918 a apărut, prima dată, la unii membri ai elitei ungare de după Primul Război Mondial. „Fruntaşii ungari care au combătut unirea – unii dintre ei – nici măcar nu mai negau majoritatea românească a Transilvaniei, dar spuneau că gloata nu conta, ci doar «naţiunile superioare», elita elevată şi stilată! (…) Această mentalitate s-a diminuat mult de-a lungul timpului, dar nu a încetat cu desăvârşire, în anumite cercuri politice ungare, nici astăzi. În disperare de cauză, tot o latură a intelectualităţii ungare a lansat şi ideea că românii ardeleni s-au lăsat amăgiţi de unii lideri de-ai lor, formatori de opinie, îndoctrinaţi la Bucureşti şi că aşa s-ar fi făcut unirea; că românii de sub oblăduirea ungară îi iubeau, de fapt, pe grofii maghiari, care se purtaseră cu ei în chip ocrotitor, ca nişte părinţi! (…) Azi, când ignoranţa este tot mai mare, unii noi ideologi scot de la naftalină astfel de idei, cultivând intenţionat confuzii“, consideră Ioan-Aurel Pop.
În opinia lui Pop, anul 1918 trebuie văzut ca „ora astrală a românilor“ şi „a pune această imensă facere sub semnul întrebării este aberant“. „La 1918 s-a împlinit voinţa naţională. Dacă unii au fost contra Unirii, era normal să fie aşa. Nicăieri nu s-au edificat statele naţionale altminteri“, încheie istoricul clujean.
Contactat telefonic, Lucian Boia a declarat că nu doreşte să discute nimic în legătură cu Ioan-Aurel Pop deoarece „a dovedit, cum au dovedit şi alţii, rea-credinţă“ în analiza cărţilor sale.
Un scurt CV al celor doi istorici
Ioan Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, judeţul Cluj) este rectorul UBB, istoric specializat pe Epoca Medievală, academician. Este autor a peste zeci de cărţi şi studii, ediţii de izvoare istorice, tratate şi manuale universitare. A fost distins cu Premiul George Bariţiu al Academiei Române (1991). Este membru în mai multe comisii internaţionale de profil.
Lucian Boia (n. 1 februarie 1944, Bucureşti) are o experienţă de aproape jumătate de secol la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. A fost secretar general şi vicepreşedinte (1980-1990) al Comisiei internaţionale de istorie a istoriografiei. Este unul dintre cei mai publicaţi istorici români contemporani atât în ţară, cât şi în străinătate.
Cei doi istorici au mai dezbătut public în contradictoriu. În urmă cu mai mulţi ani, Lucian Boia a publicat volumul ”Istorie şi mit în conştiinţa românească” (prima ediţie în 1997), tom la care Ioan-Aurel Pop i-a răspuns sub forma unei alte cărţi - ”Istoria, adevărul şi miturile” (prima ediţie în 2002).
Mai jos aveţi interviul integral pe care istoricul Ioan-Aurel Pop l-a acordat cotidianului ”Adevărul”:
Ce ar trebui să înţeleagă omul de rând, care are puţine cunoştinţe istorice, despre aceste idei care susţin că românii ardeleni nu au dorit Unirea?
Omul de rând care a fost la şcoală - din păcate, avem acum tot mai mulţi analfabeţi şi semidocţi - este mult mai uşor de manipulat decât cel cu studii şi cu orizont cultural larg. Sunt mulţi români care ar putea crede aceste aberaţii, pierzându-şi orice sentiment de preţuire faţă de ţară, faţă de acest pământ, faţă de înaintaşi. Dacă românii ardeleni nu au dorit unirea, tot edificiul naţional ar putea părea clădit pe minciună. Dacă trecutul este mincinos şi prezentul fluid, ce ne poate aştepta în România viitorului? Să ne luăm lumea în cap! Din fericire, încă majoritatea românilor se informează, caută, întreabă, nu ia totul de-a gata. Nu pot să ştiu însă cât va dura asta!
Din toată această poveste cusută cu aţă albă, majoritatea românilor ar trebui să înţeleagă că la 1918 s-a împlinit voinţa naţională, adică voinţa majorităţii populaţiei româneşti şi că, dacă au fost unii contra unirii, era normal să fie aşa. Nicăieri nu s-au edificat statele unitare naţionale altminteri.
Ce ar trebui făcut pentru lămurirea acestor idei care circulă de ani buni?
Ideea opoziţiei românilor la Unire nu este una dominantă în interiorul ţării şi nu a fost, din fericire, niciodată. Sigur, au fost perioade când ideea de unitate a fost supralicitată şi deturnată prin propagandă în folosul unor grupuri. Trebuie spus clar că aceia – foarte puţini – din interior care au revigorat ideea năstruşnică evocată mai sus fac jocurile inamicilor externi ai ţării, reînvie vechiul slogan al comuniştilor sovietici şi al naţionaliştilor maghiari celor mai înverşunaţi.
Pregătirea jubileului Marii Uniri din 1918 trebuie să ne găsească senini şi împăcaţi cu sine, în conformitate cu adevărul dominant în epocă, cu şuvoiul neabătut care a pregătit şi înfăptuit edificiul naţional. Românii nu au fost siliţi de nimeni să-şi trimită reprezentanţii la Alba Iulia, ci au făcut-o convinşi de binele lor şi al naţiunii lor. Este absurd să le punem la îndoială credinţa, să le pervertim voinţa şi să le călcăm în picioare sinceritatea. Pentru că trăim într-o societate liberă, se pot exprima prin mijloacele de difuzare în masă orice idei (în afara celor oprite de Constituţie şi de reglementările internaţionale), dar nu dincolo de criteriul adevărului. Istoria este trecutul aşa cum a fost el, iar povestea despre trecut este rodul fanteziei.
Oamenii trebuie învăţaţi să facă deosebirea între reconstituirea documentată a lumii de odinioară şi eseurile despre această lume, între ideile argumentate şi gândurile despre ea, între realitate şi zborul imaginaţiei. Asta încercăm noi să facem acum şi, din fericire, fac acelaşi lucru şi mulţi alţi specialişti şi intelectuali oneşti.
Când a apărut prima dată ideea, argumentele folosite atunci au fost aceleaşi cu cele de azi?
Chestiunea unirii unor pământuri locuite de români (sau în majoritate de români) datează din Evul Mediu, aproape din momentul când românii – ca şi alte popoare – au ajuns să fie conştienţi că există ca grup, sub formă de comunitate/comunităţi, deosebită/ deosebite de alte comunităţi. Se consideră că românii erau constituiţi, ca toate popoarele romanice, prin secolele VIII-IX, după Hristos, în urma unui proces complex care a durat secole la rând. Elementul principal deosebitor în raport cu alţii a fost limba. Oricine, oricât de simplu era, observa când cel de lângă el vorbea altă limbă şi nu se puteau înţelege. Fireşte, nu a existat în Evul Mediu o idee generală de unire a tuturor românilor, mai întâi fiindcă nici nu ştia nimeni exact până unde se întind românii şi care este teritoriul dominat etnic de ei. În al doilea rând, în Evul Mediu nu era nevoie de state compacte naţionale, aşa cum s-au făcut în perioada modernă şi contemporană. Totuşi, atunci când s-au închegat „cele două libertăţi româneşti” - cum numea Nicolae Iorga Ţara Românească şi Moldova -, în secolele XIII-XIV, ele au fost rezultatul unui lung proces de unificare a structurilor politice româneşti, mai întâi de la sud de Carpaţi şi apoi de la est de Carpaţi. Argumentele solidarizării au fost atunci practice, de la nevoia de eficienţă pentru apărare în faţa atacurilor externe până la dorinţa de forţă necesară expansiunii.
Nu s-a gândit nimeni în acele timpuri la „românitate” şi la „românism”, dar prin unirea unor lideri care vorbeau româneşte şi care aveau supuşi prioritar români s-a forjat ideea de ţară românească, aşa cum în jurul nostru se afirmau ideile de ţară bulgărească, ungurească, sârbească, leşească, lituaniană etc. Dacă nu exista deloc atunci convingerea de solidaritate românească, atunci organismul afirmat plenar sub voievodul „valah” Basarab nu s-ar fi numit Valahia, adică Ţara Românească, ci altfel. Or, sunt documente de la 1350-1360, care îi acuză pe domnii români că. „urmând relele deprinderi părinteşti”, strâng în jurul lor comunitatea, „cu tainica învoire şi înţelegere a românilor” (ex perfida voluntate et conivencia Olachorum), construind împreună o ţară liberă şi ruptă de „stăpânul său natural” - regele Ungariei. La fel s-a întâmplat, după vreo două decenii şi cu Moldova, numită mereu, în tot Evul Mediu, de străini (polonezi şi alţii) tot „Ţara Românească”. Erau atunci vremuri când nu domina etnicitatea, ci credinţa, dar popoarele existau şi se deosebeau între ele, fiind conştiente de aceasta.
Până la dominaţia otomană, identitatea Ţărilor Române s-a afirmat în confruntare cu Regatul Ungariei, încât pe la 1550, un bun cunoscător al scenei politice de atunci, umanistul Anton Verancici, nota că principii români se răzvrătiseră mereu contra suveranilor ungari, „căci stăpânirea ungurească era mai urâtă decât se poate spune”. Cu alte cuvinte, istoria dominaţiei ungare asupra acestor regiuni este veche şi complicată şi, ca orice stăpânire impusă cu violenţă, nu era bine văzută de cei supuşi şi neresemnaţi cu supunerea.
Cine a avansat ideea că românii ardeleni nu au dorit Unirea?
Mai întâi au fost, natural, chiar unii membri ai elitei ungare de după Primul Război Mondial. În mintea lor de „stăpâni de o mie de ani” nu încăpea ideea că supuşii români, slovaci, sârbi, croaţi, ruteni etc. – peste care „se revărsaseră cu generozitate binefacerile civilizatorilor Bazinului Carpatic” – se revoltă şi nu sunt recunoscători sacrificiilor făcute pentru ei de către „generoşii unguri”. Croaţii şi slovacii, fiind catolici, se bucurau, totuşi de a anumită înţelegere, dar românii (ca şi sârbii sau ucrainenii) ortodocşi erau veştejiţi cu totul, ca inferiori, rudimentari, ciobani şi ţărani, incapabili de civilizaţie pe cont propriu. Ba se mai auzea pe ici pe acolo şi ideea că aceşti români nu vor fi capabili să administreze şi să reorganizeze Transilvania – „perla coroanei Sf. Ştefan” – ceea ce avea să determine marile puteri să-şi repare eroarea şi să readucă regiunea la matcă, adică în Ungaria. Apoi, în scurt timp, s-a văzut că nu era chiar aşa, dar revizionismul devenise politică de stat în Ungaria, culminând cu evenimentele dintre 1940-1944. Fruntaşii ungari care au combătut unirea – unii dintre ei – nici măcar nu mai negau majoritatea românească a Transilvaniei, dar spuneau că gloata nu conta, ci doar „naţiunile superioare”, elita elevată şi stilată! Asta fiindcă Dumnezeu lăsase ca unii să fie stăpâni (ungurii) şi alţii sclavi (românii)! Această mentalitate s-a diminuat mult de-a lungul timpului, dar nu a încetat cu desăvârşire, în anumite cercuri politice ungare, nici astăzi.
În disperare de cauză, tot o latură a intelectualităţii ungare a lansat şi ideea că românii ardeleni s-au lăsat amăgiţi de unii lideri de-ai lor, formatori de opinie, îndoctrinaţi la Bucureşti şi că aşa s-ar fi făcut unirea; că românii de sub oblăduire ungară îi iubeau, de fapt, pe grofii maghiari, care se purtaseră cu ei în chip ocrotitor, ca nişte părinţi!
Aici erau exploatate şi deturnate anumite sentimente care existau cu-adevărat în lumea românească ardeleană, dar nu-i aveau drept ţintă pe unguri, ci pe austrieci şi nu pe toţi austriecii, ci mai ales pe „drăguţul de-mpărat” de la Viena. Încă din secolul al XVIII-lea, când Transilvania, ca şi Ungaria, devenise provincie a Imperiului Habsburgic, liderii românilor îşi puseseră speranţa în spiritul de echilibru care putea veni dinspre Viena, spre a opri abuzurile stăpânilor locali maghiari. Şi chiar a venit, în oarecare măsură, un astfel de spirit ocrotitor cumva, pentru întreaga comunitate a contribuabililor, între care erau şi românii (două treimi din populaţia Transilvaniei). De aceea, s-a făcut unirea cu Biserica Romei şi tot de aceea şi-au pus Horea şi Avram Iancu speranţa în împărat! Dar nu în unguri!
Azi, când ignoranţa este tot mai mare, unii noi ideologi scot de la naftalină astfel de idei, cultivând intenţionat confuzii. De exemplu, se aude tot mai des numele de Austro-Ungaria, folosit pentru secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, când, de fapt, statul bicefal cu acest nume a existat doar cinci decenii în istorie, de la 1867 la 1918!
Este drept că unii lideri români au admirat civilizaţia austriacă (şi germană), de la care credeau sincer că românii au ce învăţa, dar a translata această admiraţie asupra maghiarilor este lipsit de orice raţiune. Sigur, intelectualii români din Ardeal ştiau ungureşte, studiaseră aproape numai în maghiară, preţuiau valorile culturale ungare, fiindcă nu erau troglodiţi, dar nu puteau admira „civilizaţia maghiară” în detrimentul tradiţiilor româneşti. „Civilizaţia ungară” era, în conştiinţa publică românească, sinonimă cu asuprirea. Ideea năstruşnică despre faptul că românii ardeleni nu ar fi dorit unirea a fost reiterată recent numai de istoricul bucureştean Lucian Boia, care confundă intenţionat partea cu întregul, transformă minoritatea în majoritate şi face din anumite voci izolate opinie publică.
Inamici ai unirii românilor au fost şi liderii Internaţionalei a III-a comuniste (bolşevice) de la Moscova, care pretindeau că România este un „stat imperialist”, format din „petice”, după voinţa marilor puteri capitaliste şi contra voinţei poporului român muncitor, asuprit de „burghezia română”.
Este 1 Decembrie o dată potrivită pentru a sărbători ziua naţională a României? Comprimă suficientă importanţă pentru a fi considerată zi naţională?
Data de 1 decembrie 1918 marchează tot ce au putut să facă românii – ca naţiune, ca grup conştient – mai bine, mai frumos şi mai util în toată istoria lor! S-au strâns atunci laolaltă, după exemplul celor mai avansate şi mai de succes naţiuni din lume. Adică au făcut şi ceea ce au făcut mai întâi francezii, cronologic vorbind, apoi englezii, americanii, germanii, italienii etc. Am mai spus că la 1 decembrie nu sărbătorim unirea Transilvaniei cu România, ci încheierea unui proces început la 1859, reluat la 1877-1878, reînviat la Chişinău la 27 martie/ 9 aprilie 1918, la Cernăuţi în 15/ 28 noiembrie 1918, prin care nu provinciile istorice s-au unit cu Ţara de atunci, ci Ţara cu aceste provincii. Înainte de 1918, România avea 137 000 de km pătraţi, iar după 1918 avea aproape 300 000 de km pătraţi! Marile puteri au aprobat prin tratate ceea ce au făcut românii la 1918 şi nu au făcut-o din iubire neţărmurită pentru români, ci deoarece aşa era datul firii, pentru că aşa se cuvenea, în urma respectării unor reguli bine stabilite.
Anul 1918 a fost ora astrală a românilor, de la constituirea lor ca popor până azi! A pune această imensă facere sub semnul întrebării este aberant!
Mai puteţi citi:
Prima personalitate pe care o vom prezenta cu ajutorul istoricului clujean Varga Attila, avid cercetător al francmasoneriei din Transilvania şi Banat, este Miko Imre (n. 4 septembrie 1805, Zăbala, judeţul Covasna - 16 septembrie 1876, Cluj). Acesta a fost guvernatorul Transilvaniei, în 1849 şi între anii 1860-1861, şi a înfiinţat o societate culturală unde a unit toate etniile din Ardeal.
Moştenirea habsburgică a Ardealului. De ce e Transilvania altfel: „Aici este o Europă în miniatură“
Protestele de la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, de la Cluj, din inima Ardealului, au arătat, încă o dată, că lucrurile se fac altfel în Transilvania. Aceste mentalităţi se datorează şi faptului că regiunea a fost mult timp parte a Regatului Ungar, Imperiului Austriac şi a Imperiului Austro-Ungar. Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB, specialist în Istorie Medievală, explică în ce constă această moştenire de peste veacuri lăsată ardelenilor.
Se încarcă comentariile...
