FOTO Cum îi urmărea Securitatea pe românii pasionaţi de fotbal. Legătura dintre spectatorii refugiaţi să vadă meciurile în munţi şi Revoluţia din '89
0
Sute de mii de oameni participau, conform arhivelor Securităţii, la întâlniri clandestine, pe dealurile sau pe munţii din apropierea localităţilor, unde urmăreau campionatele mondiale de fotbal. Sociologul clujean László Péter, care a publicat recent o carte pe această temă, susţine că aceste adunări au reprezentat locuri de antrenament social pentru un public disident al cărui nucleu s-a aflat pe baricade la Revoluţie.
În arhivele Securităţii este documentat pe larg un fenomen apărut în anii ’80, în centrul Transilvaniei, unde sute de mii de oameni participau la întâlniri clandestine pentru a urmări în principal meciurile de la Campionatele Mondiale de Fotbal, dar şi alte evenimente sportive precum Olimpiadele sau Campionatele Europene sau chiar filme. Sociologul clujean László Péter, lector doctor la Catedra de Sociologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, a analizat fenomenul şi a publicat recent o carte pe această temă la prestigioasa editură britanică Palgrave Macmillan – „Forbidden Football in Ceauşescu’s Romania“.
Studiile de caz prezintă vizionările organizate în Estul Transilvaniei (Harghita, Covasna, Mureş), în zona Clujului şi în împrejurimi, respectiv în Sudul Transilvaniei (Alba, Hunedoara). Potrivit tezei centrale a cărţii, vizionările colective de fotbal au devenit mult mai mult decât o formă de consum (media şi sport).
„Cred că regimul a greşit enorm după 1982 pentru că n-a dat fotbal. Astfel, s-a produs un public disident care putea în cazuri particulare să se automobilizeze. Pe de o parte, eu cred că în ’89, pe baricade, majoritatea celor care s-au mobilizat împotriva regimului comunist mergeau regulat la aceste întâlniri clandestine“, a declarat László Péter pentru „Weekend Adevărul“.
„DALLAS“ ŞI „POLDARK“, ÎN ANII ’70
Problema a apărut atunci când România a decis să se restituie creditul internaţional, iar mica revoluţie culturală a prins contur ca fenomen de masă, din motive economice şi ideologice. Din 1981 s-a redus timpul de emisie la două ore, iar tot ce nu era ideologie efectiv a dispărut de pe micul ecran.
În anii ’70, vizionarea televizorului a devenit o rutină zilnică în România. Era o perioadă de deschidere faţă de Occident, Ceauşescu a fost în America, în Marea Britanie, a venit Nixon la noi, a venit Ford, iar la televizor românii au fost expuşi la ceea ce Vestul numea „popular culture“. „Oamenii şi-au luat televizoare şi aveau la ce să se uite – erau difuzate, de exemplu, seriale populare şi în occident: «Dallas», «Linia Onedin», «Poldark». Astfel oamenii s-au obişnuit“.
CUM S-A FORMAT PUBLICUL DISIDENT
Apoi, însă, în anii ’80, totul s-a schimbat radical. În 1982, publicul a fost luat prin surprindere că nu se transmite Campionatul Mondial de Fotbal. Cei care stăteau aproape de graniţă se uitau la televiziunile ţărilor vecine, dar ceilalţi, care nu prindeau de acasă aceste posturi, au fost nevoiţi să se organizeze, să urce pe dealuri şi pe munţi, unde, cu o antenă bună, puteau urmări meciurile. De atunci, adunările fotbalistice au devenit un fenomen de masă. „Până în ’82 exista o practică similară la elita vremii, dar era restrânsă.
A fost o perioadă interesantă, deoarece în anii 1982-1986, atât în Ungaria, cât şi în Uniunea Sovietică au început reformele. În perioada asta, Ungaria a instalat o antenă de mare capacitate lângă Debreţin, iar Uniunea Sovietică a montat o antenă lângă Chişinău. Astfel, oamenii din oraşele mari trebuiau să urce pe dealurile sau munţii din apropiere şi prindeau ori televiziunea maghiară, ori televiziunea din Republica Moldova, care făcea parte din Uniunea Sovietică. Atunci s-a creat un spaţiu alternativ social, organizat, liber, autonom, benevol, bazat pe o mişcare socială la «firul ierbii». Asta a avut implicaţii destul de serioase, în afara faptului că efectiv consumau fotbal. Fenomenul e mult mai complicat şi interesant decât o simplă formă de consum media“, explică László Péter.
O FORMĂ DE PROTEST
Sociologul consideră că adunările acestea colective s-au constituit, practic, într-o instituţie care a întărit conştiinţa şi identitatea comunităţii locale. „În zona Alba Iuliei, cu această ocazie, se făceau competiţii de vinuri între sate; când vorbim despre adunări vorbim şi despre întărirea solidarităţii interne a comunităţii, vorbim despre încredere, colaborare, diviziunea muncii. În cazul etnicilor maghiari, în Estul Transilvaniei, când se uitau la meciurile Ungariei, putem vorbi şi despre o identitate etnică.“
Dar poate cel mai important aspect este că întâlnirile pentru a viziona meciurile de fotbal au fost, de fapt, o formă de protestm, chiar dacă majoritatea celor care participau nu o percepeau astfel. „Dacă vorbim despre dictatură, despre un sistem totalitar, cum era România în anii ’80, tot ce iese din sfera obligatoriului e dubios, dacă faci ceva în afara sferei obligatoriului s-ar putea să nu fie bine. Ei făceau asta de capul lor şi vorbim de mase mari de oameni. În Arhivele CNSAS (n.r. – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) am găsit documente care menţionează că sute de mii de oameni mergeau simultan în Transilvania să urmărească meciurile de fotbal. Era o formă de protest faţă de faptul că li s-a interzis accesul la acestea.“ Astfel, s-a produs un public disident care s-a obişnuit să se mobilizeze social, care a dobândit abilităţi sociale cu ocazia acestor întâlniri clandestine şi care putea, în anumite cazuri, să se mobilizeze.
„Regimul a greşit deoarece n-a recunoscut forţa mobilizatoare a fotbalului“
„Weekend Adevărul“: Care sunt concluziile studiului?
László Péter: Cred că regimul a greşit enorm după 1982 pentru că n-a dat fotbal. Spun că a greşit din punctul de vedere al scopurilor urmărite de regim, însă din punctul populaţiei de vedere, a fost un lucru pozitiv, deoarece s-a creat un public disident. Regimul a greşit deoarece n-a recunoscut forţa mobilizatoare a fotbalului, n-a recunoscut cât de mult este înrădăcinat în fibra culturală a populaţiei consumul de fotbal, mai ales după anii ’70, când s-a început procesul de socializare media a populaţiei, atât în ceea ce priveşte partea „hardware“ – foarte mulţi oameni şi-au cumpărat în acea perioadă televizoare, cât şi software – până în 1982 televiziunea a difuzat conţinut.
Oamenii urcau pe munţi sau pe dealuri unde prindeau televiziuni din Ungaria sau URSS. FOTO: ÁrPÁd Kémenes
Putem spune că astfel a luat naştere un public disident?
Da, această interzicere a produs un public disident care putea în cazuri particulare să se automobilizeze. Pe de o parte, eu cred că în 1989, la Revoluţie, pe baricade, majoritatea celor care s-au mobilizat împotriva regimului comunist mergeau regulat la aceste întâlniri clandestine. De asemenea, cred că în ’87, când s-au răsculat oamenii în Braşov, mulţi erau, de asemenea, participanţi la astfel de adunări. Adunările erau o formă de protest şi de mobilizare socială reprezentând un spaţiu social care nu era controlat de către regim.
Deşi oamenii au fost „văduviţi“ de o varietate de programe de televiziune, spuneţi că totuşi fotbalul a avut cea mai mare forţă mobilizatoare?
Sigur, unii mergeau să se uite şi la filme, dar per total, fotbalul a fost forţa mobilizatoare.
De ce fotbalul?
Fotbalul este un produs cultural popular. Există „high culture“ şi „mass/popular culture“. Fotbalul este un produs media popular care şi acum dă cel mai mare rating peste tot în lume. Este consumat de miliarde de persoane din toată lumea, mai ales acum, în era digitală. Fotbalul a atras întotdeauna foarte mulţi spectatori. Pe de altă parte, în era modernităţii, sfârşitul secolului XIX şi mijlocul secolului XX, fotbalul a devenit principala activitate de timp liber a claselor muncitoare, pentru că e ieftin, îţi trebuie doar o minge şi un loc plat. Fotbalul a devenit principala activitate a maselor de petrecere a timpului în aer liber. Abia în 1992, fotbalul trece în era postmodernă şi devine principala distracţie mediatizată a umanităţii. În plus, sportul de masă a fost încurajat în România până în 1989.
EXERCIŢIU DE LIBERTATE
Ce spun aceste adunări fotbalistice despre regimul totalitar din România?
A doua concluzie mare a cărţii mele este următoarea: teoria principală despre regimurile totalitare spune că puterea efectiv atomizează societatea, individul este izolat şi înstrăinat atât faţă de comunitate, cât şi faţă de regim. Adunările fotbalistice arată exact contrariul. Efectiv, în condiţiile acelor ani, comunitatea locală avea resurse destule, vorbesc aici despre încredere, reciprocitate, solidaritate pentru a organiza astfel de întâlniri clandestine. Când s-a cântat ceva imn militar antonescian undeva, participanţii audiaţi de Poliţie au zis că n-au auzit, nu ştiu, au fost solidari. În concluzie, comunitatea avea resurse ca să se mobilizeze. Asta contrazice teoria conform căreia regimurile totalitare reuşesc să atomizeze societatea şi să-i înstrăineze pe oameni faţă de semenii lor. Cred că acesta este cel mai important lucru, pe lângă faptul că acest fenomen al vizionării meciurilor de fotbal pe munţi şi dealuri a fost unic, atât în Europa, cât şi în celelalte părţi ale lumii.
Cercetatorul Laszlo Peter
„MERGEAU CU TRACTOARE, CU DACII“
Cum se desfăşurau aceste întâlniri?
Durau mai multe ore şi în principal erau urmărite, începând din 1982, când televiziunea naţională nu a mai transmis fotbal, meciurile din campionatele mondiale, europene, cei mai „fanatici“ urmăreau şi olimpiadele. Nucleul dur mergea şi la filme, la alte meciuri din UEFA şi Cupa Campionilor Europei, iar în zona Gheorgheni, se uitau la meciuri de hochei din campionatul sovietic. Oamenii mergeau cu tractoare, cu Dacii, cu diferite maşini. Se organiza totul din timp. Era o întreagă reţea de experţi care se mobiliza nu numai când era meciul, ci cu câteva zile înainte. Era nevoie de antene care erau făcute la uzine, cu componente sustrase; acestea trebuiau asamblate, era nevoie de acumulator, acumulator de rezervă, televizor. Unii îşi luau concedii şi mergeau la munte cu cortul pentru asta.
Şi ce se întâmpla efectiv acolo?
Se mânca, se spuneau bancuri, se comenta pe marginea regimului, se făceau glume sexiste, era şi o piaţă maritală – tinerii se întâlneau cu fete, era un loc unde se discutau probleme bărbăteşti. Era un fel de „al treilea loc“, pe lângă gospodărie şi locul de muncă, unde efectiv bărbaţii se puteau simţi bine. Se consumau vin, bere, ţuică, pălincă, depindea de loc. Cam 30 de persoane erau în jurul unui televizor.
Ce atrăgea cel mai mult la aceste adunări? Mergeau doar cei interesaţi de fotbal?
Era o situaţie socială în care totul era interesant: 1. locaţia, afară, în natură – pentru că nu prea aveau ce face în timpul liber, oamenii organizau excursii în natură mult mai intens decât se face acum, departe de autorităţi; 2. actorii – „toată lumea“ era acolo, diferenţele sociale din viaţa cotidiană se estompau pentru că era nevoie de cooperare intensă ca să duci echipamentul, să ţii secret. Imaginaţi-vă că în judeţul Alba se ţineau cu această ocazie competiţii de vinuri între sate. Oamenii cu statut în societate erau principalii organizatori: erau profesori, mai ales cei de Educaţie fizică, medici, ingineri agronomi, familiile lor care aveau educaţie superioară.
Oamenii urcau pe munţi sau pe dealuri unde prindeau televiziuni din Ungaria sau URSS. FOTO: ÁrPÁd Kémenes
Două puncte de interes pentru regim: „Starea de spirit“ şi „Naţionalismul“
Era un fenomen secret?
Era arhicunoscut, se ştia că toată lumea merge. Era implicată multă lume. Miliţieni nu veneau la adunări, dar erau turnători. Ştim asta pentru că erau şi probleme: am avut interlocutori care au fost târâţi la Securitate pe chestia asta. Unii au fost întemniţaţi pentru că au intonat imnul maghiar în ’86 când a jucat Ungaria cu Uniunea Sovietică. Miliţieni în uniformă nu erau, miliţienii intrau în scenă când de pe dealuri veneau convoaie întregi de maşini. Miliţienii dirijau traficul şi notau ce se întâmplă.
Cum a privit Securitatea acest fenomen?
Securiştii nu au încercat niciodată să disperseze adunările, să utilizeze forţa, dar în acelaşi timp, erau foarte îngrijoraţi. Am citit rapoartele de la CNSAS din ’82, ’86 şi ’88 şi acestea aveau un ton din ce în ce mai grav.
De ce erau îngrijoraţi?
Între reprizele de fotbal se dădeau reclame care conturau o anumită bunăstare a ţărilor de unde se transmitea, fapt care aducea în discuţie problemele economice ale României – benzina era raţionalizată, alimente nu se găseau sau erau la raţie. Efectiv la aceste întâlniri se discutau probleme economice şi politice, fapt care îngrijora Securitatea. Existau la Securitate două mari categorii de dosare cu privire la aceste adunări: una era intitulată „Stare de spirit“ şi au existat sute de mii de dosare în care se raporta ce se vorbea, cum se vorbea, cine ce spunea. O a doua mare categorie de dosare era intitulată „Naţionalism“, iar acestea priveau mai ales judeţele Mureş, Harghita, Covasna, unde se interpretau cântări care nu erau conforme: cântece populare, respectiv militare, cântece maghiare considerate iredentiste.
Oamenii urcau pe munţi sau pe dealuri unde prindeau televiziuni din Ungaria sau URSS. FOTO: ÁrPÁd Kémenes
VIITORII REVOLUŢIONARI
Care este profilul celor care participau la adunări?
Era un profil eterogen, predominant masculin. Două grupuri jucau un rol dominant: grupul alcătuit din profesori de educaţie fizică, agronomi, zootehnişti, medici, dentişti, care erau liderii de opinie locali; pe de altă parte, era grupul tehnicienilor care puneau în practică operaţiunea, vorbim de radio amatori, cei care repară televizoare, oameni cu cunoştinţe tehnice. Pe lângă ei, veneau membri ai familiei, vecini, colegi de la locul de muncă, care era foarte important, pentru că acolo s-a testat încrederea. Cred că miezul celor care au participat la aceste adunări au fost în primele rânduri şi la Revoluţie, pentru că vorbesc despre un public, şi nu despre audienţă. Unii mi-au spus că au fost la Revoluţie, fără să-i întreb.
De ce era tolerat fenomenul de către regim?
Cred că sunt mai mult motive. Din punctul de vedere al regimului, era un fel de defulare şi atunci se gândeau că mai bine să-i lase să vorbească pe dealuri decât în faţa Prefecturii sau a CC-ului. Apoi, era un fenomen de masă, erau prea mulţi, pur şi simplu. La un televizor se strângeau circa 30 de oameni, dar sute de mii participau în zone diferite la adunări atunci când erau meciuri. În plus, există ipoteza că regimul devenea din ce în ce mai slab şi conducătorii se gândeau că poate vor avea nevoie de publicul acesta disident pentru alte scopuri.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
