Academicianul Protase a studiat o viaţă istoria daco-romană: „Bordeie săpate în pământ, astea erau satele dacice“
0Unul dintre cei mai longevivi istorici români, Dumitru Protase (90 de ani) s-a convins singur că profesorul trebuie să vadă locurile despre care predă şi că menirea cercetătorul este mereu în slujba adevărului, oricare ar fi acela. El este unul dintre cercetătorii care au adus dovezi palpabile ale continuităţii daco-romane prin nenumăratele vestigii ieşite la lumină în urma săpăturilor arheologice pe care le-a efectuat.
Academicianul Dumitru Protase, care a împlinit 90 de ani pe 1 februarie 2016, este „primul specialist român care a folosit metoda comparativă în analiza circulaţiei monetare în Dacia romană, încă de la sfârşitul anilor ’50“, după cum îl descrie un fost student, Cristian Găzdac. Şi asta nu e tot.
Multiplele cercetări realizate pe teren de Dumitru Protase au scos la iveală dovezile care confirmă teoretiile marilor istorici despre continuitatea daco-romană.
A avut contestatari, dar le-a răspuns întotdeauna cu argumentul dovezilor palpabile: „Am urmărit, indiferent de teoriile care s-au vânturat în istorie cu privire la originea românilor şi în alte probleme, şi am căutat să găsesc adevărul şi numai adevărul“.
Desigur, nici exagerările de tipul „dacii sunt buricul pământului“ nu au nicio bază ştiinţifică, iar profesorul Protase spune despre dacologii înverşunaţi că „mulţi vorbesc despre lucrurile astea fără să aibă habar de cele mai elementare treburi“.
Pe soţia sa, Ariana Protase, un important genetician, a luat-o pe aproape toate şantierele arheologice: la Obreja, Brâncoveneşti, Dalboşet în Banat, Berzovia, la Gherla, la Ilişua, la Alba Iulia. Din păcate, la scurt timp după realizarea acestui interviu, Dumitru Protase şi-a pierdut soţia. Apropierea dintre cei doi a fost atât de importantă, încât am păstrat o parte dintre intervenţiile dumneaei în discuţie.
„Weekend Adevărul“: Aţi ajuns la o vârstă la care unii doar visează. Ce vă doriţi la 90 de ani?
Acad. Dumitru Protase: Mai multă putere de muncă, să mai scriu şi mi-aş fi dorit să mai călătoresc. Mi-ar plăcea să văd Zidul Chinezesc, fiindcă eu am predat şi istoria Chinei.
La aniversarea de 90 de ani, doi foşti studenţi au lansat o biografie ilustrată a dumneavoastră la Universitatea „Babeş-Bolyai“ (UBB) din Cluj-Napoca. Cum vi s-a părut evenimentul?
M-am simţit foarte bine la sărbătorire, dar e foarte interesant că acum, de câţiva ani, nu mai am emoţii. Poate toate vin cu buletinul! Sau încetează cu buletinul. Mulţi mi-au fost colegi, studenţi, rectorul mi-a fost student, unii îmi sunt cunoştinţe, decanul mi-a fost elev. Cei doi, şi Cristian (n.r. – Găzdac), şi Lucian (n.r. – Vaida) mi-au fost studenţi. Cu episcopul mă cunoşteam. Cu mulţi profesori de acolo, de asemenea. Au venit şi colegi de la Academie.
„Ştiţi ce am avut impresia? Asta am spus-o şi acasă. M-am simţit prea onorat acolo pentru că niciodată nu am avut aşa o ocazie; adevărul e că niciodată nu am mai împlinit 90 de ani. Atât m-au mai lăudat acolo, încât îmi venea să mă întreb: «io-s ăla?». Nu eram obişnuit cu laude. Iar să vorbesc despre mine nu mi-a plăcut niciodată“.
„DOUĂ-TREI ABSENŢE MOTIVAM IMEDIAT“
La ce vă gândeaţi când ascultaţi discursurile?
La alte sărbătoriri. Îmi aduceam aminte de profesorii mei, de când ţineau discursuri, de când pe unii
i-am văzut pe catafalc, şi tot felul de gânduri din-astea, dar mai ales de sărbătoririle lor. Şi de Daicoviciu mi-am adus aminte (n.r. – Constantin Daicoviciu, unul dintre mentorii săi şi un mare istoric român). El era în formă la sărbătoriri, ţinea vorbiri frumoase. Ceilalţi mai trăgeau aşa mâţa de coadă ca să facă faţă. Nici (n.r. – Ştefan) Paşcu, nici (n.r. – Nicolae) Lascu, nici (n.r. – Mihail) Macrea, nici (n.r. – David) Prodan nu aveau un dar al vorbirii. Daicoviciu urmărea să braveze, îi plăcea să vorbească. Se pare că eu de la el am furat chestia asta: dacă te prezinţi în faţa unei adunări, trebuie să faci figură frumoasă. Ovidiu Ghitta (n.r. – decanul de la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul UBB) a fost cel mai bun student al meu. M-am uitat prin însemnările mele, că am păstrat caiete cu ce note le-am dat. Numai 10 a avut la mine. Şi eu nu dădeam uşor 10.
El zicea că uneori treceaţi cu vederea absenţele. De ce?
Eram responsabilul de an. La anul I, mai era câte-o absenţă, două. Ce să fac eu? Să fac caz de o absenţă-două? Le motivam imediat. Două-trei absenţe într-un an le motivam, de obicei, fără nicio justificare. Când erau absenţe continuate, asta era altceva.
Discursul academicianului la aniversarea a 90 de ani:
CĂLĂTOREA IMAGINAR CU STUDENŢII
La aceeaşi aniversare, decanul Ghitta a amintit de călătoriile imaginare în care îi purtaţi pe elevi.
Un profesor e bine să vadă ce predă, mai ales unul care predă Antichitate, unde monumentele vorbesc mai mult decât monumentele din epocile următoare, din cauza lipsei documentelor.
Ariana Protase: „Ştiţi ce a fost drăgut? Le-a prezentat studenţilor călătoria în Egipt (imaginea cu Dumitru Protase în dreapta şi cea de mai jos, călare pe cămilă) cu diapozitive şi cu date istorice legate. Şi când a terminat, le spunea studenţilor: «Şi voi o să mergeţi acolo şi trebuie să mergeţi!», iar ei râdeau“.
Dumitru Protase: În Egipt am fost în 1980. În ’82 am fost la Moscova cu trenul prieteniei, era un tren cu 600 de persoane. Câţi prieteni ai URSS-ului erau acolo nu prea ştiu. Mi-a plăcut la Leningrad (în foto mai jos), era mai occidental. Am reuşit să văd şi Muzeul Hermitage din Sankt Petersburg.
Pe unde aţi mai fost?
Îmi amintesc că am ajuns şi la Paris, unde am stat o săptămână, după un congres la Cambridge cu profesorul Macrea, profesorul meu. Eu m-am dus la congresul de epigrafie greacă şi latină pe banii mei. Profesorul Macrea era trimis oficial şi avea plătit şi hotel. Eu am avut noroc, dormeam cam pe gratis. Când s-a terminat congresul la Cambridge, ne-au mai rămas ceva bani, şi mie, şi lui. Şi ce să facem? Dacă mergeam cu banii acasă, trebuia să-i schimbăm în lei şi era mai dificil în perioada aceea. Aşa că ne-am interesat ce puteam face. Am văzut cât costa avionul Londra-Paris, cum am putea sta la Paris şi ne-am hotărât. Ne-am urcat într-un avion care pleca dimineaţa din Londra şi după 50 de minute eram la Paris. Şi am stat o săptămână, până ni s-au terminat francii. Am vizitat Luvrul, mormântul lui Napoleon – cum să nu-l vizitez! –, Turnul Eiffel.
„ODIHNA NU L-A DISTRUS PE OM“
Apropo de vremurile acelea, de dinainte de ’89: cum v-aţi împăcat cu „zicerile“ lui Marx şi Engels?
Ţineam cursuri de Istorie veche în anul I. Practic, primul contact al elevilor veniţi din liceu cu mediul universitar îl aveau cu noi, cu profesorii de la catedra de istorie antică. Şi ni se spunea că trebuie să căutăm prin Marx, prin Engels, câte ceva care să se potrivească cu preistoria. Trebuia să găsim o zicere de-a lui Marx, Engels, Lenin, dar nu prea găseam ceva referitor la Antichitate. Până la urmă, s-a găsit una pe care o citau toţi, dar studenţii care veneau în anul I nu aveau de unde s-o ştie. Engels spune că „Munca l-a creat pe om“, spre deosebire de animal, din care se trage. Se potrivea mai mult celor de la istorie modernă, care puteau detalia.
Şi atunci, noi încercam cu preistoria, adânca preistorie şi am spus: „Aşa cum zice Engels: «Munca l-a creat pe om»“. Dar nu mă puteam stăpâni să nu adaug: «Nici odihna nu l-a distrus!». Cu asta îi cuceream mai mult decât cu «munca l-a creat pe om»“. Oricum, noi nu eram prea comunişti acolo (n.r. – la catedra de Istorie antică).
Profesorii mei, toţi erau formaţi în Occident, la diferite universităţi, şi au venit înapoi în ţară. Eu nu eram membru de partid şi nu mi-au aprobat susţinerea doctoratului până nu m-am înscris.
Le spuneaţi glume studenţilor?
Rar de tot. Două-trei într-un an. Un banc pe care-l spuneam era cel cu Brutus. Vi-l spun: s-ar fi petrecut aici, în Cluj, la o şcoală cu limba de predare maghiară, cel puţin aşa am receptat-o eu. Profesorul a întrebat clasa ce-a spus Cezar când l-a văzut şi pe Brutus în complot.
Şi un copil a ridicat mâna: „Aşa a zis Cezar: «Ce vrei, mă, huliganule?»“ / «Mit akarsz, te, huligán?»“.
„ENGLEZĂ N-AM ÎNVĂŢAT CĂ NU-MI PLACE“
Să vorbim puţin şi despre copilărie. Ce vorbe de-ale părinţilor dumneavoastră vă mai vin şi acum în minte?
Să muncesc şi tot ce fac să fac cinstit. Tot prin cinste.
Ce mai păstraţi din amintirea acelui copil?
Copilul e copil. Când am mers de la şcoala elementară la liceu am văzut că în cea elementară aveai un singur profesor, iar la liceu aveai mai mulţi profesori. Franceza o făceai din clasa I. Pentru copii era un şoc să aibă atâtea materii, dar era şi o deschidere de orizont, iar asta nu ne displăcea. Ne lăudam că învăţam franţuzeşte. Făceam germană din clasa a III-a, dar şi Latină. Clasa I (n.r. – se referă la clasa I de liceu, actuala clasă a V-a) am făcut-o între 1938 şi 1939, iar dintr-a III-a a început ocupaţia, în anul de învăţământ 1940-1941. La Năsăud am avut profesori foarte buni. Profesorul de română pretindea să citeşti în vacanţă şi să ai un caiet în care să faci rezumat la ce citeai. Dacă vedea că ai citit cartea, îţi dădea 10. Se făcea şi italiană din clasa a V-a.
Dacă vă dă cineva un text în franceză sau italiană, ştiţi să citiţi?
Sigur. Franceză ştiu. Engleză n-am învăţat că nu-mi place. M-am obişnuit cu limbile neolatine.
Aţi învăţat la actualul Colegiu „George Coşbuc“ din Năsăud, avându-l coleg pe strănepotul poetului George Coşbuc.
Da. Pe Mircea Coşbuc. Era un elev bun, dar nu excela.
PROFESORUL PTEANCU ŞI BĂŢUL PESTALOZZI
Cât de importantă credeţi că este educaţia pentru un copil, plecând de la propriul exemplu?
În şcoală ar trebui mai mult să se predea comportamentul în societate. Noi când eram şcolari, vedeam un profesor, eram foarte atenţi dacă ne stă bine chipiul, salutam respectuos. Respectam profesorii altfel decât sunt respectaţi acum. Şi americanii au contribuit la pierderea prestigiului profesorilor. Dar nu era bine nici atunci când eram noi elevi, când bătaia era la modă.
Ne daţi un exemplu?
Am avut un profesor de religie pe care-l chema Gheorghe Pteancu (n.r. – greco-catolic). Avea un băţ pe care-l păstra în slatină ca să pişte, cred că era din alun. Îi zicea Pestalozzi băţului. Cine nu mergea duminică la biserică trebuia să aducă dovadă unde a fost. Şi luni venea profesorul de religie cu Pestalozzi la oră. Pe cei care lipsiseră de la slujbă şi care nu puteau să justifice îi scoatea afară şi le dădea două la fund cu băţul. Dădea el, profesorul. Şi era în reverendă. Sigur, astfel de situaţii nu mai au ce căuta în şcoli. Totuşi, religia în viaţa societăţii, a unei comunităţi, a unei ţări, are un rol foarte mare, educativ şi de coeziune.
Ce alţi profesori mai ţineţi minte?
Aveam un dascăl la matematică pe care-l chema Emil Mărcuş. La una dintre orele de matematică, a scos la tablă un elev care nu a ştiut rezolva o problemă.
Şi l-a întrebat: „De unde eşti, mă, calule?“. Iar elevul i-a răspuns: „Din Iapa“. Profesorul s-a enervat şi l-a caftit. După oră, în sala profesorală, Mărcuş a povestit ce i s-a întâmplat. Auzindu-l, directorul şcolii i-a zis că elevul i-a răspuns corect şi că nu a fost obraznic, pentru că el era de loc din satul Iapa, din judeţul Maramureş. „Bată-l să-l bată şi el n-a zis nimic!“.
„PĂRINŢII MEI AU SPUS CĂ NU AU BANI DE 6 ANI DE MEDICINĂ“
În timpul ocupaţiei horthyste cum era şcoala?
Am ţinut minte lecţia de la matematică despre ecuaţia de gradul I. Profesorul, un maghiar, s-a gândit să ne predea altfel. Şi zice profesorul: „Fiţi atenţi, măilor! Neşte ghişte merge pe drum. Se intâlneşte cu un vulpoi. Acesta intreabă: «Unde merge 20 de ghişte?» Armăsarul ghiştelor (n.r. – gânsacul) a răspuns: «Nu estem 20 de ghişte, că dacă am fi de două ori chite estem şi încă jumătate din chite estem am fi 20 de ghişte». Chite ghişte era, măilor?“. Când clasa a auzit „armăsarul ghiştelor” a izbucnit un râs în hohote. Profesorul era satisfăcut, credea că metoda lui a prins. Altfel, legat de ocupaţie, în acea perioadă, unii elevi au vrut să se refugieze în Regat. Şi eu am încercat.
Aţi vrut să vă refugiaţi?
Am cerut actele de la director. Colegii mei (n.r. – cei refugiaţi) erau la Turda şi ne băteau la cap: „Haideţi, haideţi, staţi aici sub unguri!“. Nu se ştia că se termină cu stăpânirea în 1944. Nu m-am dus singur la director, că nu îndrăzneam, ci cu doi colegi. Ne aşteptam ca directorul să ne bubuie. Nu ne-a bubuit, dar nici nu ne-a dat actele şi ne-a zis: „Ce vreţi, mă? Mai bine murim cu toţii aici, în valea asta decât să ne refugiem!“. La noi, în Nimigea (n.r. – comuna natală), e populaţie românească. În Nimigea au fost colonişti saşi, dar s-au maghiarizat. Şi satul a devenit unguresc. Românii erau cam 20%, acum sunt 40%. Acolo nu există şovinism că nu ai faţă de cine. Acolo eşti invidios pe altul că e mai bogat. Şovinismul nu are cum să se nască acolo. Bela Kun (n.r. – comunist maghiar) s-ar trage de acolo, dintr-o familie de evrei. De acolo ar fi plecat în Sălaj. Nu ştiu dacă s-a născut în Nimigea, dar a locuit acolo.
Pe şantierul castrului roman de la Orheiu Bistriţei, în 1958 FOTO Arhiva personală a academicianului Dumitru Protase
„NU ERA UŞOR FINANCIAR“
Cum aţi ajuns la Cluj?
Cu o bursă grănicerească de studiu. Niciodată nu m-am gândit în liceu că eu o să mă ocup de Antichitate. Fondurile grănicereşti mi-au dat o bursă de întreţinere totală în facultate şi dacă urma să am rezultate bune mă trimiteau pentru specializare în continuare la Roma. Şi asta m-a făcut să renunţ la ideea mea, să fac Medicina. De altfel, părinţii nu erau de acord cu ideea mea. Au spus că nu au bani de şase ani de Medicină. Nu era uşor financiar. Şi atunci am acceptat să fac latină, greacă, istorie antică, filosofie. Şi mi-a plăcut grozav. Iar în liceu mi-au plăcut toate materiile. Am terminat şef de promoţie. Am fost mereu premiant, de-asta mi-au dat bursă grănicerească. Şi bursa era considerabilă. Dar dacă nu beneficiam de fondurile grănicereşti, nu făceam Antichitate.
Dacă nu ar fi fost bursa grănicerească şi nu aţi fi ajuns la Cluj, oare ce s-ar fi întâmplat?
Eram notar la Năsăud. Dacă voiai să ajungi mai repede la pâine, în şase luni erai notar. Şi ca notar câştigai foarte bine.
„DAICOVICIU MI-A SPUS: «TU NU VEZI CUM MERG LUCRURILE? FĂ-TE MEMBRU DE PARTID!»
L-aţi avut profesor pe marele Constantin Daicoviciu. Ce aţi apreciat la el?
Întâi de toate, am apreciat personalitatea lui, apoi statura, era impozant. Logica lui foarte tare, se documenta temeinic. Nu scria nimic până nu se documenta foarte bine asupra unei chestiuni şi dacă era pus în faţa unei chestiuni nefavorabile pentru noi, împotriva noastră, el evita să se ocupe. O lăsa deoparte. Combătea energic, logic. De la el cred că am luat o parte din stilul de a preda. Avea o claritate în a preda şi avea darul de a simplifica tot ce era complicat.
El v-a fost coordonator de doctorat?
Doctoratul mi l-am dat la Bucureşti. Universitatea din Cluj nu avea voie să dea diplomă de doctorat în istorie, ci doar Bucureştiul, unde era Roller (n.r. – Mihail Roller, unul dintre apostolii lui Stalin), care controla tot. Daicoviciu, Pascu, Prodan puteau să conducă lucrări de doctorat. Ei veneau în comisii la Bucureşti, dar Universitatea din Cluj nu putea să dea diplomă. La doctorat m-am înscris prin ’57-’58, când nu se prea înscriau mulţi, fiindcă era foarte greu. Teza mea de doctorat despre continuitatea dacilor sub romani a fost gata în 1961, era anunţată susţinerea în gazeta „România liberă“, la Bucureşti, la facultate. Totul era anunţat şi vine Daicoviciu şi-mi spune: „Măi, nu te mai lasă să susţii doctoratul!“. Păi de ce? Diverse pretexte. Motivul? Nu eram membru de partid. Nu te lăsa la doctorat fără să fii membru de partid. Şi l-am întrebat pe Daicoviciu ce să fac? „Păi, tu, nu vezi cum merg lucrurile?“. Practic, îmi zicea: „Fă-te membru de partid!“. Un an se făcea stagiu atunci. Şi mi s-a amânat doi ani teza, teză care era gata.
„ERAU BANI PENTRU CERCETĂRI. NU ERA PROBLEMĂ“
Nu v-ar fi plăcut să locuiţi în Bucureşti?
Cei de la Bucureşti mi-au oferit post la Institutul de Arheologie şi cu ore la facultate. Daicoviciu avea cuvântul final, avea şi poziţie politică. Aşa că am venit la Cluj. Cum am fost în armată, postul s-a pierdut, după şase luni. Atunci am primit un post echivalent la Academia Română, unde puteai să lucrezi foarte bine. Erau bani pentru cercetări. Nu era problemă.
În album aveţi multe imagini pe şantierele arheologice. A venit cu dumneavoastră şi soţia? Se obişnuia ca soţiile să vină pe şantier?
Soţiile colegilor mei nu mergeau pe şantier, nu în toate cazurile. Dar era bine că venea soţia mea: cafeaua era cafea, mâncarea era mai îngrijită. Eram un colectiv cu studenţi la practică, aveam cantină separată, locuiam în sat, ne ajuta primarul, aveam bucătăreasă. Era plăcut. Soţiei mele i-a plăcut mult pe şantier. Am fost împreună la Obreja, Brâncoveneşti, Dalboşet în Banat, Berzovia, la Gherla, la Ilişua, la Alba Iulia. Aproape pe toate şantierele a fost cu mine.
Noiembrie 1999, acasă, cu soţia, Ariana Protase, în ţinuta de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Timişoara FOTO Arhiva personală a academicianului Dumitru Protase
TEORIA LUI ROESLER
Profesional, care sunt acele lucruri pe care le-aţi făcut şi aţi simţit că au făcut diferenţa?
Munca pentru chestiunea originii românilor. Ungurii fac o chestiune politică din asta şi au făcut-o dintotdeauna. Şi din continuitatea noastră, a românilor, s-a făcut o chestiune politică. Şi de ce s-a făcut? Că până la Mihai Viteazul, nici nu s-a pus problema. După Mihai Viteazul, în secolul al XVII-lea, mai ales al XVIII-lea, românii din Ardeal au cerut drepturi. Şi atunci a apărut teoria susţinută de unguri, dar care a fost făcută de nemţi. Totul se reduce la următoarea idee: „Vreţi drepturi sociale, politice? Voi? Să vă arătăm noi cine sunteţi!“. Şi aduceau ca argument teoria lui Roesler! Că voi (n.r. – românii) aţi venit aici ulterior, după unguri, după colonizarea saşilor şi aşa mai departe.
Era această teză care – n-o să credeţi! – a fost susţinută Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel, cu vreo 80 de ani înainte de Robert Roesler. Ei au scris că suntem veniţi din Balcani ca popor constituit, dar nu există niciun document în acest sens. Şi de ce nu există? Pentru că autorii greci antici nu spun nimic despre nicio continuitate a românilor. De ce nu spun? Pentru că pe ei îi preocupau numai cine stăpâneşte, stăpânitorul cu arma-n mână, triburile dominante, iar populaţia paşnică nu apare nicăieri în documente. Nu numai aici. Peste tot. De aceea nu sunt amintiţi.
Arheologia era la începuturi atunci când existau astfel de controverse.
Da. Arheologia era în faşă. Nu aducea încă argumente solide. Epigrafia, de asemenea, numismatica nu exista pe la 1700-1800. Şi atunci, Roesler a putut să jongleze: autorii antici nu spun nimic, arheologie – nu, epigrafie – nu, numismatică – nu. Şi el a făcut teoria: aţi venit ca popor gata constituit în secolele XII-XIII, când sunteţi amintiţi în documente. Şi ai noştri nu puteau răspunde atunci, din aceleaşi motive: nu aveau dovezi arheologice, epigrafice, numismatice. Şi nici nu se găsise un răspuns la întrebarea: de ce tac autorii antici? Istoriografia noastră, marii noştri istorici, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, de la Cernăuţi, Giurăscu, Daicoviciu, Gheorghe Brătianu, Gheorghe Ştefan, I.I. Russu în lingvistică, toată şcoala românească de istorie antică şi lingvistică – niciunul nu a putut aduce argumente palpabile, doar teoretice privind continuitatea noastră.
Numele:
Dumitru Protase
Data şi locul naşterii:
1 februarie 1926, satul Mocod, comuna Nimigea, judeţul Bistriţa-Năsăud
Studiile şi cariera:
Între 1946 şi 1950 a urmat cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Cluj (actuala UBB), la secţia clasică. A fost remarcat de profesorii Constantin Daicoviciu şi Theodor Naum. Din anul IV a fost numit preparator (1948-1950), apoi asistent universitar între 1950 şi 1951 la Facultatea de Istorie a Universităţii „Babeş Bolyai“ din Cluj-Napoca.
Între 1953 şi 1974 a fost cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie al Academiei din Cluj-Napoca şi s-a făcut cunoscut în arheologie, numismatică şi epigrafie. Doctoratul său a avut tema „Dacii în Dacia romană. Contribuţii arheologice şi numismatice“. Şi-a susţinut doctoratul în 1963 şi l-a publicat în 1966. S-a retras din activitate în 1992 şi a devenit profesor consultant.
Este academician din 2003.
Cariera didactică a început-o în septembrie 1974. A ţinut cursuri şi seminarii de: Istoria Romei antice, Greciei antice şi a Orientului antic, Istoria veche a României, Armata romană în Dacia, Arheologia daco-romană, Etnogeneza românilor.
Are sute de studii ştiinţifice şi cărţi scrise.
A obţinut Premiul „V. Pârvan“ al Academiei Române (1974), distincţia „Om al anului“ în American Biographical Institute (Institutul American de Biografii), obţinută în 1997, a fost inclus în Centrul Internaţional de Biografii/IBC Cambridge în 1998; Decoraţia Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în Rang de Cavaler (2002); Membru de Onoare al Academiei Române (2003).
Este Doctor Honoris Causa al universităţilor de Vest din Timişoara (1999), „Lucian Blaga“ din Sibiu (2003) şi „Vasile Goldiş“ din Arad (2006)
Este cetăţean de onoare al Clujului şi al Năsăudului.
Locuieşte în:
Cluj-Napoca
„CE ARIPI A LUAT ARHEOLOGIA!“
Aici aţi intervenit dumneavoastră...
Da, eu am venit pe acest fundal al istoriografiei române. Am plecat de la ideea că un popor nu fuge, un popor nu poate să fie dislocat, că aşa ceva nu s-a întâmplat nicăieri. Şi mi-am orientat către cercetările pe această direcţie: a istoriografiei române care n-a exagerat, dar nici n-a putut spune mai mult, că nu avea documente. Şi au început cercetările arheologice şi în numismatică. De exemplu, în numismatică, am văzut că sunt tezaure de monede, pe care le-au îngropat în pământ. Iar în tezaure sunt monede şi înainte de cucerirea romană, şi după cucerire. Cine-s ăştia care au pus monede şi înainte, şi după? Şi am zis: „uite, ăştia sunt autohtoni, nu sunt colonişti!“. Apoi, în epigrafie, Ioannis I. Russu a adus foarte multe dovezi. Apoi, ce aripi a luat arheologia în perioada interbelică, apoi după Al Doilea Război Mondial. M-am plasat pe direcţia asta: să aduc lucruri concrete pentru continuitatea dacilor sub romani, romanizarea lor şi continuitatea daco-romană în perioada migraţiilor.
„Am găsit satele dacilor în epoca romană“
Şi aţi reuşit.
Am reuşit prin mai multe cărţi pe care le-am scris să arăt concret: am găsit satele dacilor în epoca romană pe care le-am cercetat arheologic: Lechinţa de Mureş, Soporu de Câmpie (n.r. – lângă Luduş, judeţul Cluj), Obreja (n.r. – în judeţul Alba, unde s-a descoperit şi un cimitir), Archiud (n.r. – judeţul Bistriţa-Năsăud), şi am publicat cărţi, monografii de săpături. Apoi, alţi colegi au găsit în Oltenia ce am găsit şi eu aici. Şi în Banat am găsit lucruri care nu erau ale romanilor (n.r. – la Surducu Mare), erau ale dacilor sau daco-romanilor. Pe toate le-am valorificat în scris. Nu am lăsat nimic nevalorificat în scris din ce am cercetat, nici nu am făcut note la repezeală. Şi pot să spun că ceea ce s-a făcut în istoriografia română, în legătură cu marii noştri istorici s-a făcut foarte bine, dar a rămas o vedere teoretică. Ceea ce am făcut eu a întărit ideea cu dovezi: îţi arăt satul, îţi arăt cimitirul satului cutare, în ce credeau, cum se înmormântau, cum se incinerau pe rug. Dar mai sunt necesare încă cercetări, pentru că autohtonii şi-au continuat viaţa lor rurală, cu tot ce au avut, cu o influenţă romană extraordinară.
Exemplificaţi, vă rog.
Tot ce au avut material era roman. După două-trei decenii, ei aveau vasele romane, fierul de plug roman, fibule, broşe romane. Ce-au păstrat: sistemul de înmormântare, incineraţia – asta îi defineşte – apoi elemente de cultură materială: anumite forme de vase, cum este ceaşca aceea dacică celebră. Au preluat cultura materială romană aşa cum noi am preluat maşinile din Occident înainte de a face Dacia noastră. Dar au mai păstrat sistemul de habitat. În sate au locuit în locuinţe de suprafaţă, modeste, în bordeie săpate în pământ, astea erau satele dacice care au continuat. Nu ţiglă, nu marmură, nu lucruri din astea pe care le aveau romanii în sate. În ceramică
şi-au păstrat formele lor câteva decenii.
Aniversarea a 80 de ani, în faţa Liceului George Coşbuc din Năsăud, pe care academicianul l-a absolvit FOTO arhiva personală a academicianului Dumitru Protase
DEFORMĂRI DIN MOTIVE POLITICE
Nu au fost voci care au contestat ce aţi descoperit?
A fost un profesor aici, care se numea Kurt Horedt şi pe care l-a adus Daicoviciu la Cluj, că nu avea specialist în preistorie, preistorician. Cu el am fost în bune relaţii. Şi din muzeograf l-a făcut conferenţiar şi profesor. Cât a fost aici, a scris despre continuitate. Apoi a plecat din România şi s-a stabilit în München, cu familia. Când am fost la München, la un simpozion internaţional, cu o comunicare în care vorbeam despre continuitate – cu bulgari, cu unguri, cu cehi, cu români, cu nemţi –, l-am întâlnit pe Horedt. Eram vreo 50-60 în sală. Iar comunicarea lui Horedt susţinea că noi, românii, am venit din Balcani ca popor format. Deci relua teoria lui Roesler. Nemţii lui au pus întrebări, şi cei de la etnografie, şi cei de la arheologie: „Domnule Horedt, când aţi spus adevărul? Când eraţi în România, unde aţi scris pro-continuitate sau acum, când negaţi?“. Le-a răspuns pe scurt: „Cât am fost profesor într-o universitate românească, nu puteam să spun ceea ce cred, deoarece mă dădeau afară“.
Unii îl cred acum.
Pentru că teoriei migratorilor i s-a dat o turnură politică de nemţi şi, mai ales, de unguri. Ungurii au luat pe tavă teoria ca să poată argumenta alipirea Transilvaniei faţă de Ungaria – un argument istoric care acum a căzut fiindcă nu există niciun document care să spună că (n.r. – romanii) au plecat cu Aurelian. Aşa ceva nu există şi nici nu este firesc. Şi nu s-a întâmplat nici în alte provincii romane unde s-au retras romanii. Ei, nu există niciun document de venire.
Şi atunci ungurii ce au făcut? Au scris foarte mult: „Păi, sigur că nu apare în document venirea pentru că v-aţi infiltrat...“. Toate astea sunt deformări conduse din motive politice.
Dar dintre români a contestat cineva cercetările dumneavoastră?
Nimeni din istoriografia românească, niciun specialist nu neagă continuitatea daco-romană. Nimeni!
Dacă nu ar fi existat comunism, cum credeţi că ar fi arătat România azi?
Cum arăta şi Franţa înainte de război şi după război. Cum arăta Grecia înainte şi după război. Ar fi continuat sistemul capitalist, cu greutăţile războiului, cu consecinţele, neajunsurile postbelice. Şi n-am fi ajuns în situaţiile critice în care am ajuns după, în urma comunismului. Pentru că noi am făcut eforturi extraordinare, am făcut o industrie... Ne dezvoltam ca şi ţările care nu au cunoscut, în Europa, comunismul.
„MULŢI VORBESC FĂRĂ SĂ AIBĂ HABAR“
Ce părere aveţi despre ideile lui Napoleon Săvescu (medic româno-american cu teorii controversate asupra istoriei dacilor şi etnogenezei românilor, organizator de congrese de dacologie, în care susţine teorii dubioase)?
Sunt nişte aiureli! El nu neagă că aici a fost o continuitate firavă. Mulţi vorbesc despre lucrurile astea fără să aibă habar de cele mai elementare treburi. Nu se bazează pe vreo cercetare.
Cele mai multe cercetări le-am făcut eu şi colegii mei de epocă, să zicem aşa. Am scris două volume. În al doilea am făcut şi un catalog, cu locuri necercetate din toată Dacia romană – Oltenia, Banat, Transilvania.
Mai puteţi citi:
Chirurgul oncolog Gabriel Lazăr, din Cluj-Napoca, refuză să se predea în lupta cu cancerul, boala care răpune anual aproximativ 8 milioane de oameni în toată lumea, cât populaţia New York-ului
La 29 de ani, Ciprian Tomuleasa, un medic rezident din Cluj, se poate lăuda cu o tolbă plină de premii, cu întâlniri cu laureaţi Nobel şi cu specialişti de la care a învăţat meserie. În prezent, Ciprian Tomuleasa face un stagiu de pregătire la cel mai bun institut oncologic din SUA, MD Anderson Cancer Center din Houston.
Un cercetător din Cluj a lansat o aplicaţie care măsoară stresul, depresia, anxietatea, furia şi nevoia de ajutor la bolnavii de cancer. Invenţia, disponibilă de pe orice smartphone, funcţionează ca un termometru emoţional.
Ştefan Florian (54 de ani) este un apreciat neurochirurg român care operează zilnic cu creierul, şi la propriu, şi la figurat. Ştefan Florian vorbeşte despre presiunea pe care o simte în fiecare secundă când „cotrobăie“ prin creierii pacienţilor săi.
Se încarcă comentariile...
