Viaţa în „Arhipelagul ororii“ după marea strămutare din 1951. Istoric: „Numai Atotputernicul i-a ajutat pe aceşti oameni să iasă învingători“
0
Din lungul şir al formelor de represiune aplicate în România după 1945, deportarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu (D.O.) în Bărăganul ialomiţean a fost una dintre cele mai crunte operaţiuni. Peste 33.000 de oameni din zona frontierei de vest au fost strămutaţi în cumplita noapte de 18 iunie 1951.
„După modelul sovietic au fost create adevărate „insule”, locuri de detenţie, unde prin deportări, fixări de domiciliu obligatoriu, internări în colonii şi batalioane de muncă erau aduşi toţi cei care nu erau de acord cu noua ordine ce începuse a fi instaurată în România. Toate acestea sunt cunoscute astăzi sub denumirea de «Arhipelagul ororii» sau «Gulagul românesc»“, explică prof. Nicolae Ţiripan, fost director al Arhivelor călărăşene.
Cei care au fost martorii acelor nopţi consideră că fusese declanşată starea de război, un război împotriva propriului popor, care a adus suferinţă, foamete, frică. Amintirile sunt şi astăzi vii în memoria celor care au fost martori la propriul calvar. Munteanu V. Gheorghe, dislocat la Ezeru, mărturiseşte în cercetarea realizată de prof. Nicolar Ţiripan că „în noaptea de 16 spre 17 iunie 1951 am fost arestaţi toată familia şi cu sentinele am fost duşi forţat la gară, ne-au îmbarcat în vagoane de marfă şi duşi în Bărăgan pe un câmp pustiu”.
Un alt martor ocular îşi amintea: „Din Banat am fost ridicat noaptea doar cu câteva bocceluţe, haine de schimb şi ceva mâncare. Tot ce am agonisit: mobilă, lucruri, animale, cai, vaci, porci, păsări, hambare cu cereale, unelte agricole, au rămas toate acolo. S-a pus sigiliu pe casă, iar după aceea au fost vândute la licitaţie. Din Basarabia, când am plecat am lăsat acolo casă, pământ, animale şi am venit în România, fiindcă eram români”.
12 aşezări noi pe harta Gulagului românesc
"Prin această măsură apăreau pe harta Gulagului românesc, în Bărăganul ialomiţean, devenit Siberia României, 12 aşezări noi: Ezeru, Olaru, Pelicanu, Dropia, Dâlga Nouă, Viişoara, Fundata, Valea Viilor, Movila Gâldăului, Salcâmi, Lăteşti, Răchitoasa, în regiunea Ialomiţa, la care se adaugă Zagna, Măzăreni, Rubla şi Bumbăcari, în regiunea Brăila, Brateş şi Schei în regiunea Galaţi”, explică prof. Nicolae Ţiripan.
În urma cercetării documentelor, istoricul a dat la iveală o serie de informaţii importante, dar şi amănunte cutremurătoare despre oamenii care au fost aduşi în Bărăgan.
Sosirea în sudul ţării, în decurs de o săptămână, a zeci de mii de familii, era un adevărat „record”, posibil însă numai datorită punerii în aplicare, cu rapiditate maximă, a planului întocmit în acest sens. Aşezarea noilor comune a fost stabilită pe lângă cele 12 GAS-uri (n.r: Gospodării Agricole de Stat), care se confruntau cu o acută lipsă a forţei de muncă. Unul din scopurile urmărite era şi acela al „scoaterii din GAS-uri a celor 2.500 de militari şi înlocuirea lor cu braţe de muncă din rândul noilor sosiţi”, spune prof. Nicolae Ţiripan.
Duşi direct în câmp liber
Din gările de destinaţie, povesteşte prof. Nicolae Ţiripan, dislocaţii au fost transportaţi cu camioanele sau căruţele proprii spre noile domicilii, adică, abandonaţi sub cerul liber, în soarele arzător al Bărăganului. Nu se ştia pentru cât timp vor rămâne aici. Pentru a-şi continua viaţa, strămutaţii au fost nevoiţi să-şi încropească un adăpost.
Unul din foştii deportaţi mărturisea peste ani: „Am fost nevoiţi să ne facem o groapă în pământ unde am stat doi ani, până am reuşit să ne facem o mică căsuţă din pământ”.
Documentele amintesc că, în toamna şi la începutul iernii, din cauza ploilor care nu conteneau să cadă, apa a pătruns prin acoperişuri şi au căzut tavanele. Alte sate situate în zone inundabile au fost acoperite aproape în întregime de ape, dărâmându-se din această cauză multe case.
Pe lângă situaţiile amintite, care au îngreunat mult ritmul construirii caselor, se adaugă în foarte multe cazuri – cu deosebire în rândul celor mai curajoşi şi al bătrânilor – refuzul de a-şi construi locuinţe. Unii pe motiv că cine i-a adus trebuie să le construiască case, alţii sperând că în acest fel li se va da mai repede drumul să se întoarcă în locurile de baştină.
Dacă adulţii aveau motive întemeiate să întârzie construcţia locuinţelor, bucuria copiilor atunci când vedeau mica căsuţă gata, era destul de mare. Pentru Ileana Guşilă dislocată în comuna Dropia, „căsuţa din pământ bătut, acoperită cu paie, părea un palat”, iar Cornelia F., care avea 5 ani când s-a produs tragedia şi a suferit de frig tot timpul, în seara de Ajun, când a intrat din colibă în casă, „care nu avea uşă, ci o pătură, i s-a părut că e foarte cald”.
„Ascultând sau citind (în anii '90 am stat de vorbă cu sute de foşti deportaţi şi am citit mii de cereri ale acestora adresate Arhivelor călărăşene, la care se adaugă dosarele depuse la Comisia pentru aplicarea Decretului –Legea 118/1990) asemenea mărturii mă întorc din nou la întrebarea, pe care mi-am pus-o mereu: De unde atâta voinţă la aceşti oameni? Şi nu reuşesc să găsesc răspunsul. Dar, pentru că în toate mărturiile acestor oameni este invocat „ajutorul lui Dumnezeu”, cred că numai El, Atotputernicul, i-a ajutat pe aceşti oameni să iasă învingători în lupta cu greutăţile vieţii”, precizează istoricul.
Colectizivarea forţată a agriculturii
Valul dislocărilor în Bărăganul ialomiţean a fost precedat de cel început după aplicarea Decretului 83/1949 şi apoi de cel din vara anului 1950, toate strâns legate de procesul de colectivizare forţată a agriculturii, proces ce a determinat un uriaş val de ridicări la luptă ale ţărănimii din aproape toate zonele ţării. Pentru a înfrânge „răzmeriţele” ţărănimii au fost luate măsuri represive soldate cu executarea fără nici un fel de judecată a zeci şi sute de ţărani aflaţi în fruntea agitaţilor, dar şi cu dislocarea a sute şi mii de persoane”, explică prof. Nicolae Ţiripan. În urma cercetării documentelor, istoricul a dat la iveală o serie de informaţii importante, dar şi amănunte cutremurătoare despre oamenii care au fost aduşi în Bărăgan.
“Deoarece după primele două valuri de dislocări „starea de spirit” în rândul ţărănimii nu se îmbunătăţise, va urma al treilea val de dislocări (deportări), val ce a fost precedat de o serie de pregătiri în plan politic, militar şi administrativ. Toate aceste măsuri erau cuprinse într-o Directivă propusă, probabil, de Ministerul Afacerilor Interne, însărcinat cu puteri excepţionale, şi din care rezultă cu foarte mare claritate că măsura dislocării a fost gândită după modelul sovietic.
În conformitate cu prevederile HCM 326/1951, Ministerul Afacerilor Interne a emis Decizia colectivă cu nr. 200, conform căreia se hotăra dislocarea din zona frontierei de vest a ţării, din raioanele Sânnicolaul Mare, Timişoara, Deta, Reşiţa, Oraviţa, Turnu-Severin, Mehadia, Vânju Mare, Baia de Aramă, Strehaia, Mehadia Nouă, Craiova situate în regiunile Craiova, Timişoara şi Arad, precum şi din alte zone ale ţării, îndeosebi din regiunea Constanţa, a unui impresionant număr de familii, cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în regiunile Ialomiţa, Brăila şi Galaţi. Ulterior, în anul 1952, prin desfiinţarea regiunilor Ialomiţa şi Brăila, noile sate în care vor fi aşezaţi dislocaţii vor trece în componenţa regiunilor Bucureşti, Constanţa şi Galaţi.
Ulterior, în anul 1952, prin desfiinţarea regiunilor Ialomiţa şi Brăila, noile sate în care vor fi aşezaţi dislocaţii vor trece în componenţa regiunilor Bucureşti, Constanţa şi Galaţi.
2.962 de vagoane, încărcate cu strămutaţi
Pusă la punct în cele mai mici amănunte, acţiunea de dislocare s-a declanşat în ziua de 18 iunie 1951. Conform istoricului, urcate în trenuri de marfă, mii de familii au pornit către o direcţie pe care n-o cunoşteau decât cei care puseseră la cale dislocarea. Călătorind, mai ales noaptea, primele familii de dislocaţi au început să sosească în ziua de 20 iunie la noile domicilii, pentru ca, în linii mari, debarcarea acestora în gările din Bărăgan: Bărăganu, Dâlga, Ciulniţa, Călăraşi, Mărculeşti, Feteşti, Andrăşeşti, Perieţi, Bucu, să se încheie în ziua de 26 iunie 1951.
Conform unui raport întocmit de organele de securitate, în perioada 18-22 iunie 1951, “regionalele CFR Timişoara şi Craiova au participat la operaţiunile de dislocare cu 56 de trenuri, alcătuite din 2.962 vagoane. Acestea au circulat pe rutele Timişoara-Lugoj-Ilia-Caransebeş-Orşova şi Arad-Ilia-Simeria” având ca destinaţie staţiile CFR amintite, precum şi cele din regiunile Brăila şi Galaţi. La 22 iunie 1951, conform unei statistici, plecaseră din „staţiile de îmbarcare din zona de dislocare un număr de 181 eşaloane cu 7.780 vagoane, respectiv 9.733 familii cu 33.944 persoane”.
Buletinele de identitate au fost ridicate
Martorii oculari, se arată în cercetarea întocmită de prof. Nicolae Ţiripan, afirmă că în nopţile derulării operaţiunii de dislocare, în uşile a sute de case din cele 209 de localităţi blocate (nimeni nu mai intra sau ieşea din sat), din regiunile amintite, s-au auzit bătăi puternice. La deschiderea uşilor, locatarii erau întâmpinaţi de miliţieni însoţiţi de soldaţi. Membrii familiilor respective erau informaţi că au la dispoziţie între “6 şi 24 de ore” pentru a se îmbarca în trenurile escortate de trupe ale MAI, care urma să-i poarte spre zonele din apropierea Gospodăriilor Agricole de Stat(GAS-uri) din Călăraşi, Modelu, Jegălia, Roseţi, Pietroiu, Feteşti, Dragalina, Pelinu, Mărculeşti, Luciu-Giurgeni, Borduşani şi Andrăşeşti din regiunea Ialomiţa. Puşi sub stare de arest, le erau ridicate buletinele de identitate (vor fi parafate cu un DO-Domiciliu Obligatoriu) ce se vedea de la mare distanţă), certificatele de naştere şi căsătorie.
“Li se cerea ca în 2-3 ore să împacheteze atâtea bunuri câte încap într-o căruţă, cel mult două, pentru că urmau să fie „duşi în altă regiune a ţării, unde li se va crea condiţii de muncă şi posibilităţi de a-şi construi case pe teren propriu”. Nu puteau lua mai mult de două animale mari, până la şase oi, câteva păsări. Restul bunurilor din gospodărie rămânea la dispoziţia comisiilor constituite în acest scop. Administrate deficitar, majoritatea bunurilor vor fi însuşite de membrii comitetelor provizorii locale sau chiar de membrii comisiilor. Prin această măsură, mii de oameni au fost deposedaţi de bunurile proprii, agonisite –în unele cazuri- prin munca de o viaţă, altele cu eforturi uriaşe în câţiva ani, în situaţia din urmă fiind cei colonizaţi în Banat cu puţini ani înainte de deportare.
Stare de război împotriva propriului popor
Pusă la punct în cele mai mici amănunte, acţiunea de dislocare s-a declanşat în ziua de 18 iunie 1951. Toate cele 209 localităţi din regiunile Craiova, Timişoara şi Arad erau împânzite de forţele militare amintite, cărora li se adăugase peste 2.500 activişti mobilizaţi de regionalele P.C.R. din zonă, pentru a-i ridica pe „bandiţii” ce urmau să fie exilaţi în propria lor ţară. Însuşi ministrul de interne Alexandru Drăghici, s-a deplasat în zonă pentru coordonarea acţiunii, 90% dintre fruntaşii satelor de la Gruia până la Beba-Veche împreună cu familiile lor fiind ridicaţi, îmbarcaţi în vagoane şi exilaţi sub escortă spre „Imperiul Penitenciar al Gulagului comunist”, cum caracteriza un fost D.O.-ist, Bărăganul”, povesteşte prof. Nicole Ţiripan.
Cei care au fost martorii acelor nopţi consideră că fusese declanşată starea de război, un război împotriva propriului popor. Dar, pentru că uneori amintirile vii sunt mai relevante, să lăsăm pe cei care au fost martori la propriul calvar, să-şi amintească: Munteanu V. Gheorghe, dislocat la Ezeru, mărturisea în cercetarea realizată de prof. Nicolar Ţiripan că „în noaptea de 16 spre 17 iunie 1951, am fost arestaţi toată familia şi cu sentinele am fost duşi forţat la gară, ne-au îmbarcat în vagoane de marfă şi duşi în Bărăgan pe un câmp pustiu...”, iar Platon Simion îmi descria astfel momentul: „Am fost arestat pe 18 iunie 1951 din Şcoala medie tehnică zootehnică Ciacova – regiunea Timişoara, cu alţi 17 elevi, pe care ne-a dus la IAS „1 Mai” Ialomiţa, unde am stat cu DO până la 15 august 1951, când am aflat de părinţi şi fraţi şi ne-au trimis pe fiecare unde i-am aflat”. De altfel, practica despărţirii familiilor pe timpul transportului a fost folosită în scopul de a „preveni evadările sau fuga de sub escortă”. În foarte multe cazuri a trebuit să treacă luni sau ani de zile până când familiile despărţite la plecare, s-au reunit într-un singur loc.
Un alt martor ocular îşi amintea: „Din Banat am fost ridicat noaptea doar cu câteva bocceluţe, haine de schimb şi ceva mâncare. Tot ce am agonisit: mobilă, lucruri, animale, cai, vaci, porci, păsări, hambare cu cereale, unelte agricole, au rămas toate acolo. S-a pus sigiliu pe casă, iar după aceea au fost vândute la licitaţie. Din Basarabia, când am plecat am lăsat acolo casă, pământ, animale şi am venit în România, fiindcă eram români..
Dezastrul din noile aşezări
Ploile care au căzut în această perioadă, ca şi lipsa mijloacelor de transport au îngreunat foarte mult debarcarea şi transportul dislocaţilor spre noile „aşezări”.
Astfel, arată prof. Nicolae Ţiripan, pe raza regionalei Bucureşti, în zilele de 21 şi 22 iulie 1951, „din cele 42 trenuri sosite, 15 se aflau în staţiile de debarcare şi 27 pe parcurs, în timp ce în staţia Feteşti, oamenii şi bagajele acestora ocupaseră toate spaţiile disponibile, în aşteptarea următoarelor mijloace de transport”. Din cauza lipsei mijloacelor de transport, precum şi pentru că în unele locuri nu se terminase parcelarea terenurilor, în unele cazuri, dislocaţii au fost ţinuţi în vagoanele în care călătoriseră, încă câteva zile.
Documentele demonstrează că în vreme ce satele din Banat şi Oltenia erau înconjurate şi verificate casă cu casă, de organele de securitate şi miliţie care ridicau pe „duşmanii poporului” ce complotau împotriva noii ordini sociale şi economice din România, pentru a fi trimişi la „reeducare” în Bărăgan, pregătirile în vederea primirii şi aşezărilor strămutaţilor începuseră şi aici în primele zile ale lunii iunie prin identificarea terenurilor pentru aşezarea noilor comune... Locurile respective au fost stabilite pe lângă cele 12 GAS-uri, care se confruntau cu o acută lipsă a forţei de muncă. Ori, unul din scopurile urmărite era şi acela al „scoaterii din GAS-uri a celor 2.500 de militari şi înlocuirea lor cu braţe de muncă din rândul noilor sosiţi”.
Sate trasate doar pe hârtie
Aduşi în Bărăgan, în câmp liber, în nişte sate trasate doar pe hârtie şi marcate pe teren prin nişte ţăruşi, băgaţi în pământ în colţul celor 2.400 mp, pe care fiecare familie de DO-işti îi primea, singura compensaţie pentru gospodăriile lăsate în locurile de baştină, prima grijă a acestora – ca să nu-i spunem obligaţie -, a fost să-şi încropească un adăpost care să-i apere de arşiţa soarelui sau furia ploilor de vară. Din mărturisirile celor ce au fost nevoiţi să încropească astfel de adăposturi, reţinem câteva pentru a înţelege situaţia dramatică cu care aceştia s-au confruntat. O minoră, la vremea aceea, scria despre mama sa că „a fost obligată să încropească un bordei în pământ, unde a locuit o iarnă (1951-1952), iar anul următor ne-a obligat să ne facem casă şi cine nu se supunea, era bătut de organele de miliţie”.
O femeie, născută pe malurile Prutului, în Bucovina, a fost nevoită după 1944, să-şi ia cei doi copii şi o mică parte din bunurile strânse cu mare trudă şi să se refugieze în ţara-mamă, pe urmele soţului, ostaş în armata ţării, renunţând cu durere în suflet la casă, pământ şi toate celelalte bunuri din gospodărie. Aşa a ajuns la Turnu-Severin, unde familia se va reîntregi după terminarea războiului. Ajunşi, în iunie 1951, în miez de vară, în Bărăgan, în viitorul sat Dropia, şi-a făcut „bordeie în pământ, apoi căsuţă din pământ acoperită cu paie, care părea un palat”. Tot în satul nou Dropia, alţi foşti DO-işti mărturiseau că a trebuit să-şi facă colibe din mobilă, preşuri, covoare ca să se poată adăposti de soarele arzător şi de praful de pe Bărăgan, cu care nu erau obişnuiţi. Mai târziu, şi-au făcut bordeie şi case din pământ acoperite cu paie.
Colibe şi bordeie sau gropi săpate în pământ
Pentru a-i determina să-şi construiască case, organele judeţene şi cele locale refuzau să le dea alimente, în special pâine, încercând să-i facă să înţeleagă că „orice problemă legată de aprovizionare şi loc de muncă pentru întreţinerea familiei, vor fi rezolvate numai în măsura în care aceştia îşi construiesc casele”.
În ciuda tuturor eforturilor depuse de autorităţi şi a sprijinului acordat de ceilalţi consăteni, multe familii n-au reuşit să-şi facă case şi au iernat în bordeie. Se adăugau acestora familiile nou sosite.
Una din problemele care a creat mari suferinţe oamenilor şi animalelor a constituit-o lipsa apei, cu implicaţii şi asupra construcţiilor publice sau particulare.
Cu toate măsurile luate, apa de băut a reprezentat o problemă permanentă pe întreaga durată a dislocării, lipsa acesteia constituind cauza multor boli şi epidemii ce au secerat multe vieţi de oameni şi animale în satele-lagăr din Bărăgan.
Din multitudinea de greutăţi cu care s-au confruntat dislocaţii, cea mai cruntă a fost aceea a adăpostului sub care trebuia să se strângă fiecare familie. Nu se ştia la început pentru câtă vreme. Aşa cum am amintit, la început, fiecare a încropit ce a putut: colibe, bordeie, semibordeie etc. Unul din foştii deportaţi mărturiseşte peste ani că: „am fost nevoiţi să ne facem o groapă în pământ unde am stat doi ani, până am reuşit să ne facem o mică căsuţă din pământ”. S-a trecut apoi la construcţia de case. Mărturiile foştilor deportaţi, documentele şi fotografiile păstrate dovedesc că acestea erau „case tip, construite din pământ bătut şi acoperite cu stuf sau paie”, funcţie de locul unde era amplasată noua aşezare.
Venirea toamnei şi apropierea iernii, impunea grăbirea ritmului construcţiilor, dar acesta evolua foarte greu, din cauza lipsei materialelor, care nu soseau la timp, din lipsa apei necesare construirii chirpicilor sau pentru că locuitorii erau obligaţi ca, în acelaşi timp cu construcţia propriilor case, să participe la construcţiile publice sau la muncile agricole. Atunci când materialele soseau în gară, nu exista posibilitatea transportării la timp, deoarece vitele locuitorilor strămutaţi erau bolnave de picioare şi nu aveau furajele necesare. A venit iarna şi în toate satele noi din Bărăgan, foarte multe case erau neterminate sau neînvelite pentru că stuful sau paiele se găseau la mare distanţă şi locuitorii nu aveau cu ce să le aducă.
Documentele cercetate de prof. Nicolae Ţiripan amintesc că, în toamna şi la începutul iernii, din cauza ploilor care nu conteneau să cadă, apa a pătruns prin acoperişuri şi au căzut tavanele. Alte sate fiind situate în zone inundabile au fost în întregime acoperite de ape, dărâmându-se din această cauză multe case.
"Alături de apa de băut, asupra vieţii oamenilor aduşi la “reeducare” în Bărăgan, o inflenţă negativă a avut-o şi proasta aprovizionare cu alimente. Între măsurile de izolare totală, pe lângă interdicţia de a părăsi vatra satului sau locurile de producţie, strămutaţilor le era interzis să primească corespondenţă în scris sau să primească pachete, fără aprobarea autorităţilor.
Discuţiile purtate cu cei ce au suportat rigorile „regimului de detenţie” din Bărăgan, scrisorile primite, ca şi documentele cercetate, ne-au întărit concluzia că în pofida „măsurilor de aprovizionare” luate, populaţia dislocată a fost supusă unui regim de înfometare, aceasta fiind doar una din măsurile ce făceau parte din programul de exterminare al unor oameni care erau consideraţi duşmani ai regimului de democraţie populară.
Aceasta, chiar dacă atunci când oamenii se convinseseră că speranţe de reîntoarcere nu mai sunt, situaţia aprovizionării cu alimente s-a mai îmbunătăţit prin valorificarea terenului intravilan de 2.400 mp, multe dintre curţile DO-iştilor devenind prin grija acestora, adevărate grădini. Oameni gospodari, bănăţenii au făcut să rodească pământul, în grădinile lor reuşind să înflorească chiar şi migdalul", spune prof. Nicolae Ţiripan.
Pe aceeaşi temă:
Drama unui deportat în Bărăgan: „Am luat cu noi un dulap, un pat şi o capră“
Se încarcă comentariile...
