Viaţa în Bărăgan în secolul al XIX-lea. Povestea bordeielor din pământ. Cum se construia casa cu o singură cameră, locuinţa înapoiată acoperită cu stuf

În bordeie au locuit şi deportaţii în Bărăgan

Din punct de vedere al evoluţiei istorice, până la jumătatea secolului al XIX-lea imensa majoritate a locuinţelor din judeţul Călăraşi erau de tipul bordeielor semi-îngropate, despre care bătrânii satelor din zonă îşi mai amintesc încă: ,,Casă mică cu o singură cameră, avea în mijloc un stâlp de susţinere. Deasupra era acoperită cu stuf. Se dormea pe jos, pe preşuri din păr de capră”.

Date referitoare la casa din Bărăgan până la jumătatea secolului al XIX-lea ne sunt furnizate de prof. Constantin Tudor, istoric local: Cât de răspândit era încă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acest tip de locuinţă ne-o mărturiseşte o statistică oficială din anul 1859 care în Ialomiţa înregistra încă un număr de 1779 bordeie şi 2101 în judeţul Ilfov. Astăzi, în peregrinările noastre prin judeţ am mai întâlnit, cu totul accidental, un semibordei într-o familie de ţigani din satul Gălbinaşi.

Un călător transilvănean, din Săcele-Braşov, trecând prin această zonă în anii 1873-1874, avea să consemneze, la rândul său, despre aceste bordeie semiîngropate: ,,În casă nu era lampă, ci aveau opaiţ, adică o farfurie spartă, în care puteau ţine seu sau untură de porc, în care punea bumbac. Îl înmuiau la un capăt în seu sau untura din farfurie, îi dădeau foc şi ardea, ţinând loc de lumânare sau lampă. La ferestre nu aveau geamuri ca pe la noi. În locul geamurilor aveau bandar (burtă de vacă curăţată – nota ns.) care ţinea loc de geam. Chibrituri nu se pomeneau la sate, dar fiecare om avea amnar. Focul îl făceau tot pe vatră, sub un horn larg şi sus strâmt”.

Informaţii similar, culese de prof. Tudor, au fost regăsite şi lucrarea lui Gh. Crăiniceanu, publicată în anul 1895, care menţiona, referitor la bordeiele semiîngropate din fostul judeţ Ialomiţa: ,,Locuinţele erau mult înapoiate, rău construite, de nuiele lipite cu pământ, ce crapă lesne iarna şi lasă să intre crivăţul, fără lumină de ajuns, fără sobe.”  

Atestări documentare

Pe blogul său, prof. Tudor povesteşte că locuinţele de suprafaţă sunt amintite documentar în lumea satelor călărăşene încă din secolul al XVII-lea, mărturie fiind numeroasele zapise pentru vânzarea unor case de prin partea locului.

“Cercetările noastre au surprins în diferite localităţi ale judeţului încă locuinţe construite în secolul al XIX-lea(cum a fost casa lui Hagi Tănase Ţoncovici din Călăraşi, construită în 1838 şi demolată în anul 1975, pe locul acesteia aflându-se, în prezent, blocul cu 8 nivele de  lângă Hotelul Călăraşi), mai ales din a doua lui  jumătate(casa Ionescu Elena de la Unirea). Mult mai numeroase sunt casele din prima jumătate a secolulului XX, dar imensa majoritate a locuinţelor din satele judeţului nostru sunt ridicate în ultimii 50-60 de ani. Din acest motiv, noi vom prezenta câteva aspecte generale de arhitectură rurală, precizând, acolo unde este cazul, exemplarele deosebite”, explică prof. Tudor.

Tehnicile şi sistemele de construcţie

 Materialul folosit în construcţia caselor ţărăneşti l-a constituit, în marea majoritate a cazurilor, lutul, ce se găsea din abundenţă în stratul gros de loess ce acoperă întreaga Câmpie Română, folosit simplu(pământul ,,bătut”), ca adjuvant la împletiturile de nuiele (tehnica ,,grădelelor”) sau în amestec cu paiele (chirpicii şi paianta).  Ca tehnică folosită în construcţie, până la începutul secolului nostru, cea mai uzitată a fost tehnica ,,grădelelor”  pereţii, atât cei interiori, cât şi cei exteriori, fiind executaţi din împletitură din nuiele de salcie pe pari de salcâm, consolidate apoi cu pământ bine îmbulgărit. Astăzi această tehnică este folosită doar la construirea unor anexe gospodăreşti, aşa.numitele ,,acareturi” (coteţe, cotineţe, saivane, grajduri sau porumbare).

După primul război mondial, casele din judeţul Călăraşi, notează prof. Tudor, încep să fie construite din paiantă sau gard, pereţii fiind realizaţi din proptele verticale din salcâm, unite prin lianţi de salcie între care se băteau în cuie şipci de brad, tot acest edificiu fiind apoi bine umplut cu pământ amestecat cu pleavă şi paie lungi de grâu. De regulă, casele construite în această tehnică sunt prevăzute cu prispe laterale de dimensiuni mici, făcute pentru a proteja pereţii de igrasie. Faţada are o prispă mare, închisă cu un fel de cerdac de lemn, numit „parmalâc” la marginea căruia sunt înfipţi popici de lemn care sprijină tavanul. Dacă încercăm realizarea unei statistici, constatăm că peste 70 % din locuinţele executate în perioada interbelică şi care se păstrează până astăzi, sunt construite după această tehnică. Ca răspândire în teren, case de acest tip se întâlnesc încă în toate localităţile călărăşene.

Casă cu parmalâc refăcută

În strânsă legătură cu „averea” ţărănească, cele mai multe din casele din judeţ ce au fost construite după 1944 sunt făcute din chirpici sau tule, blocuri paralelipipedice din pământ amestecat cu pleavă şi paie de grâu, care se realizează în tipare, după ce pasta rezultată este bine frământată cu picioarele goale. Se lasă apoi să se usuce bine, după care sunt folosite la construirea pereţilor, legătura între ele făcându-se cu „mocioleală” de pământ galben şi pleavă. Având în vedere slaba rezistenţă a locuinţelor din chirpici, în ultimii ani, ţăranii tencuiesc pereţii exteriori, evitând astfel inflitrarea apei, cel mai mare pericol al caselor zidite după această tehnică. Din aceeaşi cauză, zidirea se face tot mai frecvent pe o temelie din beton.

Fabrica familiei Hagianoff

Familiile mai înstărite au folosit, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cărămida în construirea caselor. Dealtfel, în zonă, la Urziceni, funcţiona o cunoscută fabrică de cărămizi şi ţigle(Fabrica Hagianoff), iar pe malurile lacurilor din judeţ, acolo unde se găsea lut nisipos, cărămida se construia după mai vechiul sistem al arderii oarbe de către localnici, care chiar se specializaseră în această îndeletnicire. Dar  odată cu construirea , la Călăraşi, a Întreprinderii de prefabricate din beton, după 1970 locul cărămizii în construcţie este luat de blocurile de B.C.A., la fel de scumpe, dar mult mai spornice.

Odată ridicaţi pereţii caselor, cei din exterior, în mod deosebit cei expuşi în direcţia de bătaie a vânturilor şi deci a precipitaţiilor, trebuiau protejaţi în mod suplimentar. Acest fapt s-a realizat în decursul anilor, fie prin îmbulgărire suplimentară şi lipire cu pământ galben,  care era apoi ,,modelat”, creându-se difereite modele cu dosul palmei şi degetele, fie prin ,,aliceală” sau ,,ariceală”, ceea ce însemna încastrarea în pământul de lipeală a unor bucăţi de cărămidă sau sticlă, astăzi fiind din ce în ce mai des utlizată tencuirea cu nisip şi ciment a pereţilor exteriori. Decorurile realizate în tencuială sunt predominant geometrice, procedându-se şi la vopsirea în ulei a pereţilor, cu care ocazie se realizează, pentru un plus de frumuseţe, jocuri de culori pentru încadramentele de la ferestre şi uşi.

Beţele de floarea soarleui, folosite pentru învelit

În ceea ce priveşte suprastructura amplasată pe pereţi, pentru podirea camerelor şi realizarea şarpantei(planşee, grinzi, căpriori) aceste elemente erau construite din lemn de brad, în multe cazuri, mai ales pentru tavane, folosindu-se şi stuful. Pentru învelirea locuinţelor s-au folosit: paiele, cocenii de porumb, beţele de floarea soarelui, stuful(astăzi se mai găsesc câteva case izolate care sunt încă învelite cu coceni, paie sau stuf, materiale uzitate doar pentru învelirea şoproanelor şi magaziilor), plăci de azbociment, carton asfaltat, ţiglă şi tablă (aceste din urmă cazuri fiind cele mai frecvente). De regulă, acoperişurile erau realizate în patru ape, cu panta destul de acentuată pentru a putea prelua şi evacua rapid cantităţile mari de precipitaţii aduse de furtunile ce-şi fac simţită prezenţa destul de frecvent, mai ales în timpul verilor calde şi umede.

Terasa a luat locul prispei

Odată cu pătrunderea noilor materiale de construcţie se schimbă tot mai pregnant aspectul exterior al locuinţelor, legătura cu tradiţia făcându-se mai mult prin păstrarea planului iniţial ca nucleu în jurul căruia apar încăperi cu funcţii noi(tot mai frecvente sunt casele cu bucătării şi săli de baie, camere de zi spaţioase, încălzite fie cu energie electrică, fie cu mici centrale pe lemn sau cărbune ). Prispa şi parmalâcul de altădată sunt astăzi înlocuite de terase şi holuri aşezate la colţul casei, sau de-a lungul câtorva încăperi. Tehnica noua a impus şi folosirea pe scară tot mai largă a unor meşteri specializaţi care au vehiculat o serie de elemente de tehnică a construcţiei şi arhitecturale de la o zonă la alta determinând o oarecare uniformizare sau răspândire pe arii largi a aceloraşi modele.