Fobiile teribile ale unuia dintre clasicii literaturii române. Ce a declanşat suferinţele lui Garabet Ibrăileanu
0
Garabet Ibrăileanu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi publicişti ai literaturii române, a fost un om plin de ciudăţenii. El nu dormea nopţile, avea fobie de foc şi nutrea o frică aproape patologică de microbi.
Garabet Ibrăileanu (23 mai 1871, Târgu Frumos, judeţul Iaşi – 12 martie 1936, Bucureşti) a fost critic, istoric literar, eseist şi romancier.
Personalitate influentă a culturii române din primele decenii ale secolului XX, unul dintre cei mai valoroşi critici literari ai literaturii noastre şi unul dintre cei mai apreciaţi profesori ai universităţii ieşene (unde a predat peste douăzeci de ani), Ibrăileanu s-a remarcat, deopotrivă, prin spiritul său democratic, prin distincţia sufletească şi conduita aleasă. Mărturiile vremii au ţinut însă şi fobiile cu care se lupta Ibrăileanu.
Fricile de moarte
De câte ori îşi aprindea o ţigară, îi pârlea mai întâi filtrul la flacăra chibritului. Purta la el întotdeauna o sticluţă cu alcool, cu care se dezinfecta după ce dădea mâna cu cineva.
Una dintre casele în care a locuit a fost distrusă de foc, iar un incendiu izbucnit la redacţia ”Viaţa românească” era să-l lase pe critic fără bogata bibliotecă strânsă de-a lungul vieţii. Date fiind experienţele nefericite cu incendiile, criticul a trăit terorizat de spaima flăcărilor. Frica de moarte l-a transformat pe critic într-un ipohondru.
„Nu întindea mâna pentru salut decât arareori (pentru a nu se „contamina”), când mergea în vizită, gazda trebuia să lase uşa crăpată, pentru a nu fi silit Ibrăileanu s-o atingă cu mâna, iar dacă era închisă o deschidea cu cotul, clanţele uşilor de la casa sa erau învelite în material de pânză îmbibat cu acid fenic etc. Era aşadar un cod de norme pe care mai toţi apropiaţii îl ştiau, dar care aveau grijă să-l transmită şi altora”, susţine Lucian Nastasă, în lucrarea ” Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor literari”.
Ce-i drept, fobia avea şi un motiv destul de întemeiat, căci în perioada respectivă Europa era devastată de cumplita pandemie de gripă spaniolă, iar boli precum tuberculoza şi tifosul erau la ordinea zilei.
O veşnică insomnie
Şi cum o afecţiune nu vine niciodată singură, în 1904, Ibrăileanu s-a îmbolnăvit de insomnie. Boala de care suferea a descris-o însuşi criticul într-o scrisoare trimisă în 1921 lui P. Zarifopol, conform Bibliotecii Judeţene Alexandru Odobescu din Călăraşi. „Sufăr de douăzeci şi cinci de ani de neurastenie gravă”; „O veşnică insomnie, o veşnică oboseală, dese nevralgii şi anxietăţi teribile”, recunoştea Ibrăileanu.
Conform documentelor Bibliotecii Judeţene Călăraşi, printre lucrurile puţin cunoscute despre Ibrăileanu se află şi faptul că s-a luptat toată viaţa cu frica de foc, din cauza faptului că una dintre casele în care a locuit a fost incendiată. De aceea, scrumierele din casa criticului erau întodeauna pline de apă. Ibrăileanu suferea de ipohondrie şi în consecinţă se ştergea cu spirt pe mâini după ce dădea mâna cu cunoscuţii, steriliza batistele, clanţele şi ţigările.
În anul 1934 se îmbolnăveşte, în aprilie suportă, la Bucureşti, o intervenţie chirurgicală, iar spre toamnă, la 1 septembrie 1934, este internat la sanatoriul Casa Diaconeselor din Bucureşti.
Garabet Ibrăileanu a murit în noaptea de 10/11 martie 1936, la Bucureşti, la vârsta de 64 de ani. La 12 martie a fost incinerat, ceremonie în care, timp de un sfert de oră i s-a cântat andantele din Simfonia nr. 6 de Ludwig van Beethoven. Rămăşiţele sale pământeşti sunt depuse la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
La 28 octombrie 1948, Garabet Ibrăileanu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
În prezent, la Iaşi, există un Colegiu Naţional care îi poartă numele – Colegiul Naţional ”Garabet Ibrăileanu”, iar în localitatea natală, Târgu Frumos, există Şcoala Gimnazială „Garabet Ibrăileanu”.
Garabet Ibrăileanu este una dintre cele mai influente personalităţi din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare ştiinţifice, creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iaşi şi principal redactor al revistei ‘’Viaţa românească’’.
Unul dintre cei mai valoroşi critici literari
Conform Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi, Ibrăileanu a debutat în 1889, sub pseudonimul Cezar Vraja, în revista „Şcoala nouă”. Între 1891 şi 1895, a fost student la Facultatea de Filosofie, istorie şi literatură a Universităţii din Iaşi. În aceeaşi perioadă, a publicat numeroase articole politice şi de critică literară (în ziarele „Munca”, „Lumea nouă”, „Evenimentul literar”).
Ulterior, vreme de câţiva ani, a predat în învăţământul secundar (la Bacău, apoi la Iaşi). Totodată, a colaborat sporadic cu tipăriturile „Noua revistă română” şi „Curentul nou”. În martie 1906, a devenit secretar general de redacţie (funcţie deţinută până în 1933) al nou-înfiinţatei reviste „Viaţa românească”, avându-i ca directori pe Constantin Stere şi Paul Bujor.
Ibrăileanu a fost cel care a reunit în jurul acestei publicaţii pe cei mai însemnaţi scriitori ai epocii, de la Mihail Sadoveanu la Octavian Goga, şi de la Gala Galaction la Tudor Arghezi. În 1908 a ajuns profesor suplinitor de istoria literaturii române şi estetică literară la Facultatea de Litere din Iaşi, titularizându-se (în 1912) după obţinerea titlului de doctor cu teza „Opera literară a d-lui Vlahuţă“. A predat la Universitatea din Iaşi până în 1934.
Cele mai importante scrieri
Prima carte importantă a lui Ibrăileanu, „Spiritul critic în cultura românească“ (1909), este un eseu sociologic despre geneza formelor culturii în România. A mai publicat „Scriitori şi curente“ (1909), „Note şi impresii“ (1920), „După război – Cultură şi literatură“ (1921), „Scriitori români şi străini“ (1926), „Studii literare“ (1930), toate conţinând analize valoroase asupra scriitorilor clasici şi contemporani.
Amintiri din copilărie şi adolescenţă, o biografie detaliată, scrisă în 1911, va rămâne postumă. Un roman de analiză a sentimentului iubirii, devenit clasic în literatura română, „Adela“, a apărut în 1933 şi a încheiat activitatea literară a lui Garabet Ibrăileanu. Pentru acest roman a primit Premiul naţional de proză.
Tot în 1933, deja bolnav, Ibrăileanu a părăsit redacţia „Vieţii româneşti” (care în 1930 se mutase de la Iaşi la Bucureşti), revista fiind preluată de George Călinescu şi Mihail Ralea. Un an mai târziu, s-a retras definitiv din viaţa literară. Pentru activitatea sa marcantă în mai multe domenii, Academia Română l-a ales membru postmortem.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Tăcerea din Parlament: după un an, 25 de aleşi au fost auziţi doar la jurământ
Se încarcă comentariile...
