Văduva muncitorului înghiţit de pământ la Băneasa: "Nu o să trec niciodată pe la Pasajul Băneasa"

Indiferenţa patronilor de la Marconstruct au transformat viaţa soţiei muncitorului „îngropat” de viu la pasajul Băneasa într-un calvar. La aproape un an de la accidentul de la pasajul Băneasa, unde Cezar Lupan (35 de ani) a fost „împins“ la moarte de patroni, văduva şi fiica sa se luptă cu sărăcia lucie.

Pe 22 mai anul trecut, trei muncitori au murit după ce un mal de pâmânt de la pasajul Băneasa, unde lucrau a căzut peste ei. Carmen Lupan (31 de ani), soţia unui dintre muncitorii decedaţi, se zbate în sărăcie şi îşi creşte fetiţa fără nici un ajutor de la patronii unde soţul ei lucra legal. Ajutoarele din partea firmei urmau să „îndulcească” oarecum tragedia familiei Lupan, însă acestea au rămas numai la stadiul de promisiuni.

Carmen avea, la momentul accidentului, 30 de ani, iar Ana-Maria, fetiţa lui Ceazar, patru ani. Au rămas pe drumuri la propriu, deoarece femeia era casnică, iar chiria camerei din comuna Pantelimon era de 250 de lei.  În momentul producerii accidentului de muncă, Cezar era angajat legal, de patru ani, la firma Marconstruct, iar de o lună muncea la pasajul Băneasa.

„În vinerea aceea, pe la trei, Cezar m-a sunat să-mi spună cât de norocos era. Se speriase foarte tare pentru că, înainte de a intra în groapă, şi-a aprins o ţigară, iar în clipa aceea se surpase malul. Era însă şi supărat deoarece patronii îi obligau să intre iarăşi în groapă, pentru că mai erau două ţevi de băgat, iar până a doua zi lucrarea trebuia încheiată. Nu o să trec niciodată pe la Pasajul Băneasa“, povesteşte Carmen.

Trei ore mai târziu, Cezar nu a mai putut fenta moartea: s-a surpat malul peste el şi colegii lui. În ciuda eforturilor pompierilor, nu a mai putut fi salvat. Carmen a primit un telefon de la cumnatul său, Cristinel, şi el accidentat de mal, dar singurul supravieţuitor, prin care a fost anunţată că tatăl fetiţei ei nu mai este.

Lupta cruntă cu sărăcia

Lunile au trecut, firma la care lucra Cezar funcţionează în continuare şi viaţa pare să-şi urmeze cursul firesc. Numai pentru Carmen şi fetiţa ei nimic nu mai este la fel.

„Au fost săptămâni în care nu aveam cu ce să îmbrac fetiţa sau ce să-i pun pe masă. Nu ştiam ce mă doare mai mult: faptul că l-am pierdut de soţul meu sau frica că nu voi avea din ce să-mi cresc copila. Deşi Maria Dogaru, patroana lui Cezar, ne-a făcut multe promisiuni prin care mă asigura că îmi va oferi lunar bani pentru cea mică, abia a acceptat să-mi dea câteva milioane, o dată la patru luni”, se plânge tânăra vâduvă.

A bătut luni de zile la uşile firmei Marconstruct, fără nici un rezultat. Deşi printre promisiuni se număra şi cea de angajare a femeii, nimic nu s-a concretizat. De câteva luni, însă a avut şansa de a se angaja la o grădiniţa ca îngrijitoare. Are şapte milioane pe lună din care plăteşte o chirie de şase milioane, dar măcar are unde culca fetiţa.

CITAT
„Nu ştiam ce mă doare mai mult: că l-am pierdut de soţul meu sau frica că nu voi avea din ce să-mi cresc copila”, Carmen Lupan, văduvă