Povestea Annei Simonis, pianista din Homorod care a ajuns prinţesă otomană
0
După ce a sosit la Bucureşti din cauza unui eveniment nefericit, braşoveanca a devenit soţia unui mare general otoman, transformând în realitate basmele: o Cenuşăreasă pasionată de arta muzicii care a trăit ca în „O mie şi una de nopţi“, însă nu până la adânci bătrâneţi
La 17 octombrie 1832, într-o casă modestă din satul Homorod, de lângă Rupea, în judeţul Braşov, se năştea Anne Simonis, o săsoaică apărută pe lume într-o familie sărăcuţă, dar despre care aveau să scrie istorici români, maghiari şi sârbi.
Din corul bisericii la Institutul de fete
Annchen, cum îi spunea familia fetei, era cea mai mică dintre cei şapte fraţi. Georg Simonis, tatăl copilei, era solist la biserică, iar Anne i-a moştenit talentul muzical, la fel şi fratele ei mai mare, Getz, care cânta la orga bisericii, şi sora mai mică, pasionată de pian.
Aşa se face că, încă de la vârsta de 11 ani, Anne le cânta homorodenilor duminică de duminică, la slujbele de la biserică. Viaţa liniştită a familiei este schimbată de o aventură pe care Getz a avut-o cu o săsoaică măritată – întreaga comunitate a aflat, aşa că nu mai era chip să rămână în Homorod.
Preotul din sat l-a sfătuit să plece la Bucureşti, unde soţii Binder, tot de confesiune evanghelică şi înrudiţi cu familia Simonis, l-au ajutat, mai ales după ce în capitala Ţării Româneşti a ajuns şi Anne.
Talentatul Getz reuşeşte să îşi câştige existenţa oferind lecţii de pian copiilor a două cunoscute familii boiereşti din Capitală, Poenaru şi Slătineanu. În scurt timp, tânărul sas din Homorod ajunge profesor la Institutul de fete „Manolotti“, unde erau educate fetele din familiile bogate.
Acolo este remarcat de domnul Gheorghe Bibescu, care îl invită să o înveţe pe soţia sa câteva arpegii. Cu aşa o influenţă şi cu talentul surorii sale mai mici, sosită la nici 14 ani la Bucureşti, nu este de mirare că Getz reuşeşte să obţină o bursă pentru Anne la renumita şcoală bucureşteană.
Fata cu ochi albaştri şi generalul otoman
În 1848, Ţara Românească se afla sub o dublă sferă de influenţă: rusă şi otomană. Cu toate că românii au încercat să le ţină piept, pe 13 septembrie 1848, pe ritmul muzicii militare, intră în Bucureşti armata otomană, în frunte cu Omer Efendi-Paşa, unul dintre cei mai cunoscuţi generali ai lor.
Chiar atunci, în mijlocul străzii, o fată care încerca să vadă alaiul s-a împiedicat şi căzut în faţa calului alb pe care stătea, nemişcat în şa, otomanul. Aşa spune legenda că ar fi fost prima întâlnire dintre Anne şi Omer – moment în care el a rămas vrăjit de ochii albaştri şi de inocenţa gesturilor fetei.
Viaţa din Bucureştiul de la jumătatea secolului al XIX-lea era una plină de distracţii pentru familiile boiereşti din Bucureşti. Marii boieri îşi doreau să câştige bunăvoinţa paşei şi îl invitau pe general la diverse sărbători şi petreceri. Într-o după-amiază de mai, negustorul Chiriac Polizu îi cere lui Getz Simonis să susţină un recital de pian „cum nu s-a mai auzit“, pe care-l va dedica excelenţei sale Omer-Paşa.
Festivitatea a avut loc chiar în incinta Palatului Domnesc, unde era prezentă întreaga suflare a lumii bune. Anne află de recital şi-şi imploră fratele să o ia cu el. Recitalul a fost de excepţie, Getz cântând la pian, cu mult patos, o sonată de Beethoven.
Omer părea absorbit de acordurile pianului, dar ochiul său de militar observă faldurile unei draperii mişcându-se. Nu spuse nimic gărzilor şi, la terminarea piesei se ridică, prefăcându-se că felicită pianistul. Dintr-o singură mişcare, şi-a scos pumnalul de la brâu şi a dat la o parte perdeaua. Surpriză! În spatele draperiei, aceiaşi ochi albaştri îl priveau speriaţi.
Getz a explicat că este sora lui, care, fără să aibă invitaţie, ţinuse să asiste la concert. Spre mirarea tuturor, Omer zâmbi şi îi oferi braţul Annei, aşezând-o în jilţul din dreapta sa. Terminându-se concertul, curtenitor, a condus-o până la trăsură, unde, înconjurat de ofiţeri cu săbiile scoase pentru onor, a însoţit-o până acasă.
Doar la câteva zile, Omer o invită pe Anne, la dejun, în reşedinţa sa. Ca pretext, a anunţat-o că doreşte să o angajeze educatoare pentru fiica sa, Emineh, pe care o adusese la Bucureşti împreună cu mama sa, una dintre soţii. A fost uşor să se înţeleagă.
De origine sârbo-croată, născut tot în Imperiul Austro-Ungar, convertit la maturitate la islamism, Omer ştia, la fel ca Anne, foarte bine limbile germană şi maghiară. Spre încântarea lui, fata cântă la pian. Temutul militar era deja îndrăgostit până peste urechi de tânăra de numai 16 ani. Îl chemă pe Getz şi-i destăinui că doreşte să se căsătorească cu sora lui.
Condiţia: renunţarea la harem
Pentru ca nunta să poată avea loc, era nevoie de acordul părinţilor fetei. Omer Paşa nu putea accepta un refuz, aşa că îi copleşi pe părinţi cu daruri ca-n poveşti. Mai întâi, o trăsură aurită trasă de două perechi de cai albi, înconjurată de călăreţi mauri, soldaţi otomani şi ofiţeri cu fireturi strălucitoare se opri în faţa casei familiei Simonis. Din ea coborâră cei doi fraţi.
Lăzi cu daruri scumpe oferite de Omer au fost împărţite fraţilor şi părinţilor ei. În urma discuţiilor, cu greu, părinţii au căzut de acord cu căsătoria. Ca familie evanghelică, care urma învăţăturile creştine, le era foarte greu să accepte că viitorul lor ginere este musulman şi, pe deasupra, are deja şi alte neveste. I-au cerut lui Getz să fie întotdeauna în apropierea surorii sale, indiferent pe unde va urma să călătorească alături de viitorul ei soţ.
Părinţii fetei s-au declarat de acord, dar au pus, totuşi, o condiţie: ca Omer Paşa să renunţe la harem. Generalul turc era atât de îndrăgostit de fată, încât, atunci când i-a cerut sultanului să accepte căsătoria sa, i-a cerut permisiunea de a îndeplini dorinţa socrilor săi. Astfel, Anne a fost ridicată la rangul de prinţesă cu numele de Zubeide-Hanum, iar Getz, cu numele schimbat în Gheorghiadis-Bei, a devenit ofiţer în armata otomană.
Imediat au început pregătirile de nuntă – de la Viena, Omer a comandat un cupeu aurit, iar de la Paris, toalete şi mătăsuri fine. Căsătoria a fost planificată pentru 2 decembrie 1848, la Palatul Domnesc.
O mulţime de bucureşteni veniţi din toate mahalalele s-au înghesuit în faţa Palatului Domnesc să vadă nunta secolului.
Anunţată de douăzeci şi una de salve de tun, Anne şi-a făcut apariţia într-o caleaşcă împodobită cu mătăsuri şi trasă de opt cai cu harnaşamente aurite, escortată de ofiţeri în mare ţinută şi urmată de un convoi de soldaţi otomani pe cai de rasă în lungi valtrapuri colorate, cu ciucuri şi franjuri. Omer, într-o uniformă albastră impecabilă, coborî treptele palatului şi-şi întâmpină mireasa. În sala tronului se aflau trimişi străini, ofiţeri ruşi şi otomani, boieri de toate rangurile, dar şi familia Annei. Punctul culminant a fost momentul primirii darului trimis de sultan: un coş mare cu flori, realizate din aur şi pietre preţioase.
„O mie şi una de nopţi“ în palatul sultanului
Timp de un an şi trei luni, Anne a fost cea mai fericită femeie din Bucureşti, unde nimic nu îi era refuzat şi se bucura de tot ce era mai bun şi mai frumos. După această perioadă, ea şi soţul său şi-au luat rămas bun de la boierimea bucureşteană şi au plecat la Constantinopol, nu înainte ca Anne să îşi revadă familia de la Homorod.
Drama care a pus capăt basmului
La Constantinopol, viaţa tinerei săsoaice a continuat să fie un adevărat triumf, desprinsă din poveşti. Cu toate că era extrem de tânără, braşoveanca a dat dovadă de multă diplomaţie şi i-a fost de mare ajutor soţului său. Aşa se făcu că a ajuns să locuiască chiar în palatul sultanului, prin bunăvoinţa acestuia.
Fratele Getz a profitat şi el de pe urma succesului surorii sale: a fost ridicat la gradul de maior şi a devenit profesor de pian al Sultanei Valide. Mai târziu, el s-a căsătorit cu nemţoaica Tereza Merchen, fostă educatoare a prinţului sârb Obrenovici.
Anne a deprins repede cutumele vieţii din înalta societate otomană şi europeană, în care a devenit o persoană importantă. În scurt timp, averile soţului s-au înmulţit, iar Anne a trăit într-un lux orbitor. N-a renunţat însă la muzică şi şi-a perfecţionat educaţia luând lecţii de la profesori celebri, precum Karl Czerny, profesorul celebrului Franz Liszt.
În misiunile militare în care şi-a însoţit soţul, prinţesa a prins drag de muzica militară, compunând mai multe marşuri triumfale. Tot în aceeaşi perioadă, Anne a născut un băieţel care, însă, a murit în urma unui accident. În timpul unei plimbări cu trăsura, aceasta a trecut peste o piatră, s-a zdruncinat serios, iar doica a scăpat copilul din braţe.
În acelaşi moment s-a deschis şi uşa trăsurii, iar bebeluşul a căzut sub roţile trăsurii. Trupul firav a fost înmormântat la Sarajevo, iar de atunci, durerea pierderii copilului a cuprins familia şi i-a înstrăinat pe cei doi soţi.
Din palatele otomane în lumea muzicii europene
După o campanie militară în Arabia, încununată de succes, Omer primeşte drept răsplată de la sultan numeroase cadouri, printre care şi două tinere de neam regal circasian, un popor caucazian renumit pentru frumuseţea femeilor. Imprudent, le instalează chiar lângă apartamentele Annei. Fireşte, Anne nu putea accepta aşa ceva, cerându-i soţului să le îndepărteze de acolo.
Omer, însă, şovăie, îi spune că nu poate renunţa la ele, fiind un dar personal al sultanului. Aşa că prinţesa decide să pună punct căsătoriei.
Tânăra a plecat în Franţa, sub pretextul că are nevoie de o schimbare. Ea luase, însă, dinainte decizia să nu se mai întoarcă la Constantinopol. Anne i-a trimis o scrisoare lui Omer, în care i-a spus că totul s-a terminat între ei. Turcul nu s-a împăcat cu ideea şi, cum a fost numit cetăţean de onoare al oraşului Frankfurt, a profitat de ocazie şi şi-a prelungit călătoria până la Paris, unde era soţia sa.
Deşi a încercat să o convingă în toate felurile, Anne nu s-a lăsat înduplecată. Săsoaica a stat trei luni la Paris, după care a plecat în America. Nici aici nu a zăbovit prea mult şi s-a întors în Europa, iar la întoarcere, pe vapor, l-a cunoscut pe baronul Braunecker, cu care s-a căsătorit.
În Occident, Anne s-a dedicat muzicii, lucrările ei fiind publicate în mai multe reviste din Franţa şi Anglia. A devenit cunoscută în saloanele frecventate de lumea bună din Paris drept „Excelenţa Sa Ida Saide, fosta soţie a lui Omer Paşa“.
Ani în şir, Omer Paşa i-a trimis scrisori săsoaicei şi a implorat-o să se împace, chiar şi când aceasta avea şase copii cu Otto von Braunecker. Omer a ajuns comandant suprem al armatelor otomane şi a murit la vârsta de 65 de ani, într-o dimineaţă a anului 1871, în timp ce îşi bea cafeaua, chiar înainte să intre la sultan. Anne a trăit până la vârsta de 82 de ani şi a murit la Paris în anul 1914.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Incendiu de proporţii la un hotel din Rupea. Pompierii s-au luptat toată noaptea cu flăcările
Lara, recepţionerul digital creat la Braşov, se pregăteşte să cucerească Europa
Se încarcă comentariile...
