A murit ursoaica Odi, cunoscută ca „ursul care râde“. Prin ce traume a trecut până a fost salvată de Milioane de Prieteni
0
După 15 ani petrecuţi în Sanctuarul Libearty şi alţi 12 petrecuţi într-o cuşcă, ursoaica Odi a plecat spre Ursa Mare, lăsând un gol în sufletele celor care au îngrijit-o la Zărneşti
Odi, ursoaica din cuşcă, a murit, după ce a petrecut 15 ani liniştiţi în Sanctuarul Libearty de la Zărneşti. Până atunci, stătuse nu mai puţin de 12 ani într-o cuşcă mică, fără să poată lua contact cu lumea exterioară, să simtă iarba sau pietrele sub labe, să guste altă hrană în afară de porumbul pe care îl primea zi de zi.
„Încă o zi neagră în pădurea Libearty, o zi în care noi suntem neputincioşi în faţa sorţii. Undeva sus, în raiul ursuleţilor, cineva pare că organizează un sanctuar. Unul în care urşii captivi care au suferit prea mulţi ani din cauza răutăţii gratuite a unor oameni să trăiască veşnic liniştiţi şi liberi...
Cu greu ne-am luat rămas bun de la Mura, puţin mai târziu draga noastră Lidia a plecat şi ne-a lăsat cu sufletul gol... Acum, şi frumoasa Odi s-a dus acolo unde nu există durere, nepăsare, foame şi nici gratii groase de fier. În urmă va rămâne veşnic memorialul durerii ei.
Cuşca în care ea a trăit 12 ani înainte de a ajunge la sanctuar va putea fi văzută şi va rămâne mărturie peste ani ca simbol al suferinţei”, au transmis reprezentanţii Asociaţiei Milioane de Prieteni.
Un mic ursuleţ plângea groaznic prin pădurile din Harghita. Singură şi înfometată, micuţa ursoaică nu avea nicio şansă. Era anul 1993. Dacă ar fi ştiut ce soartă o aştepta, cu siguranţă că ar fi tăcut.... A fost găsită şi aruncată într-o cuşcă mică din fier. 12 ani avea să trăiască singură în închisoarea ei. Soarele încingea îngrozitor fierul cuştii, iar gerul iernii îngheţa metalul. Casa ei, practic, devenea o tortură şi o rănea îngrozitor. Nu avea unde să se adăpostească... Vântul, ninsoarea sau ploaia cădeau peste ea, soarele o orbea şi nu mânca decât coceni de porumb. Tălpile ei moi erau brăzdate de răni şi fiecare pas însemna durere.
„Odi ….ursul care râde. De fapt, aşa ne-a mulţumit în 2006, când a ajuns în grija noastră. I-am pus un placaj din lemn ca să păşească pe el, căci labele ei erau pline de răni! Urmele rănilor ei s-au văzut până la finalul vieţii. Ea, atunci, ne-a zâmbit… Când i-am dat lapte prima data, a râs. Atât era de fericită! 12 ani a stat în acea cuşcă oribilă, în acea închisoare de fier, iar cei care au aruncat-o acolo sunt tocmai cei care trebuiau să aibă grijă de ea, angajaţii Ocolului Silvic Homorod – Harghita”, a explicat preşedintele Asociaţiei MIlioane de Prieteni, Cristina Lapis.
În 2006, Odi a păşit din nou pe iarba moale, rănile i-au fost tratate şi viaţa normală de urs a început. A avut 15 ani de linişte, bunăstare şi prieteni urşi.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
