Meşterul Manole - secretul legendei. Sacrificiul uman, ritualul cumplit care a supravieţuit în ţările române până în plină eră creştină
0
Vechile legende româneşti arată că poporul nostru a practicat sacrificii ritualice până în Evul Mediu. Specialiştii au identificat aşa numitele ”jertfe de construcţie”, fiind sacrificate animale sau chiar oameni pentru durabilitatea unui edificiu, în special mănăstiri voievodale. Însuşi voievodul Ştefan cel Mare ar fi comandat un astfel de sacrificiu.
Vechile legende medievale româneşti, dezvăluie practici păgâne, extrem de conservatoare şi de multe ori sângeroase ale strămoşilor noştrii. Este vorba în principal de acele ”mituri de întemeiere sau construcţie”, despre care specialiştii spun că pornesc de la o bază reală, de la practici care au avut loc într-un timp istoric binedefinit.
În această categorie intră sacrificiile umane săvârşite la fundaţia unui edificiu, pentru ca acesta să fie durabil, ”binecuvântat” cu sânge. Astfel de ritualuri sunt documentate de arheologi, etnografi şi istorici pe toată suprafaţa globului, dar au un caracter aparte, spun specialiştii, în Balcani şi în special în România. Aici, spune Eliade, dar şi Şăineanu sau Arnaudov, au un tragism aparte şi rezistă până în secolul al XV-lea, în plină eră creştină.
Bărbaţi decapitaţi, femei zidite de vii şi sânge aruncat pe temelii
Sacrificiile umane făcute de români pentru a „sfinţi” cu sânge o construcţie sunt relatate cel mai bine în legenda mănăstării Argeşului, celebra baladă populară românească culeasă de Vasile Alecsandri, dar şi în legenda întemeierii mănăstirii Putna.
În prima legendă, ce a mănăstirii Argeşului, este vorba despre meşterul Manole, cel mai destoinic dintre zidarii angajaţi de legendarul Negru Vodă pentru a ridica o mănăstire pe Argeş şi sacrificiul pe care-l face pentru ridicarea unui edificiu.
Manole şi ceilalţi zidari disperaţi că mănăstirea, care trebuia să fie cea mai falnică din Ţara Românească se prăvăleşte mereu în timpul nopţii, decid să apeleze la o tradiţie păgână, care cere sacrificarea unei persoane pentru ca edificiul să devină durabil, să fie înlăturat blestemul. Manole este cel care ajunge să-şi zidească de vie nevasta în fundaţia mănăstirii. În cele din urmă şi zidarii sunt sacrificaţi de Negru Vodă.
Legendele spun că Mănăstirea Argeşului a fost ridicată în urma unui sacrificiu uman FOTO elenaagachi.wordpress.com
Le-au fost luate scările iar ei s-au prăbuşit de pe acoperiş în încercarea de a scăpa. În legenda întemeierii mănăstirii Putna, cronicarul Ion Neculce, în lucrarea sa ”O samă de cuvinte”, pomeneşte şi el de un sacrificiu ritualic comandat chiar de voievodul Ştefan cel Mare. În acest caz nu mai este vorba de o măsură disperată, ci de un ritual bine stabilit, cunoscut şi care pare că se practica de obicei în Moldova medievală.
Pe scurt, după bătălia de la Chilia din 1465, Ştefan cel Mare decide să ridice o mănăstire în locul indicat de Daniil Sihastru, duhovnicul său. Pe vârful dealului arătat de schivnic, Ştefan cel Mare propune un concurs de tir cu arcul. Pe locul unde va ajunge săgeata celui mai destoinic va fi ridicată mănăstirea. Alături de voievod concurează trei tineri boiernaşi. Cel mai tare reuşeşte să tragă cel mai departe este Sion.
Acesta este sacrificat de Ştefan pe locul unde urma să fie pusă fundaţia mănăstirii. Este pur şi simplu decapitat, iar locul fundaţiei uns cu sângele lui.
”Pus-au şi pe trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fi cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlp de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo”, scria Neculce.
Totodată, sunt consemnate obiceiuri din popor, care precizau că atât în Ţara Românească dar şi în Moldova exista obiceiul sacrificării unui animal sau scurgerea sângelui unei păsări la temelia unei locuinţe sau edificiu pentru a fi durabil.
În situaţii excepţionale când se vorea de un blestem sau când o costrucţie era ”demonizată” se recurgea la măsura extremă a sacrificiului uman. În general un bărbat sau o femeie vrednică era decapitată pe ziduri pentru ca sângele să se împrăştie pe structură. O atare legendă este atestată şi în Transilvania, acolo unde ridicarea cetăţii Devei cere tot un sacrificiu uman. Soţia meşterului Kelemen este zidită de vie la fundaţie.
”Să precizăm că asemenea credinţe şi legende făceau parte dintr-un sacrificiu ritual: fie că este vorba de o efigie umană sau de ”umbra" unei victime, fie că s-a recurs la una din nenumăratele forme de sacrificiu prin substituire (imolarea unui animal pe fundaţii sau când se pătrunde pentru prima oară în casă), un sacrificiu sângeros asigura întotdeauna solidaritate şi durata unei construcţii”, scria Mircea Eliade în lucrarea ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
Sacrificiile umane la români de la mit la adevăr istoric
Specialişti în istoria religiilor şi mitologie sau etnografie, precum Eliade sau Skok, sunt convinşi că aceste legende au fost construite pe baza unor realităţi istorice. Sacrificiile de construcţie, oameni ucişi şi îngropaţi la temelia unor edificii sau persoane zidite de vii în pereţi sunt atestate de arheologi, prin descoperirea de schelete în zidărie sau la fundaţii. Aceste practici antice au fost se pare menţinute în Balcani în special până în până în Evul Mediu.
Au fost descoperite schelete şi în zidurile cetăţii Bremen sau în edificii din Franţa începutul de Ev Mediu, care atestă zidirea ritualică a unei persoane. Pentru Eliade şi Skok, aceste balade sunt o dovadă în plus, dar şi faptul că în Balcani acest obicei a continuat până mai târziu.
Legendele au apărut în toată regiunea Balcanilor, tocmai fiindcă descriau o realitate, o practică obişnuită a breslei zidarilor. Aceştia practicau obiceiul sacrificiului pe zidurile unei construcţii şi în cazuri excepţionale recurgeau la jertfă umană. ”Meşterii-zidari au conservat până în secolul trecut «secrete de meserie» de un incontestabil arhaism. Lucrările de construcţie comportă un ritual şi un simbolism care ne vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Orice meserie, dar mai ales cele de zidar şi de fierar, era încărcată de o semnificaţie ritualică şi de o simbolistică strict rezervată «iniţiaţilor»”, preciza Eliade.
Totodată I. Skok, un specialist croat, preciza că românii sunt cei care au dat naştere acestei legende şi au şi propagat-o, cu alte cuvinte aceste practici ale sacrificiului fiind cel mai des întâlnite în viaţa lor de zi cu zi. Este vorba în special, după cum arată şi specialistul croat, de macedo-români, care făceau bineînţeles parte din breasla zidarilor. În orice caz, cei mai buni meşteri zidari din Balcani, din punctul de vedere al lui Skok, chemaţi la ridicarea marilor edificii erau românii şi în special macedo-românii numiţi ”goge”. Tot ei erau şi cei mai buni cunoscători ai ritualului de sacrificare.
Aceste obiceiuri de sacrificiu sunt întâlnite în toate regiunile ţării, cu diferite variaţii. Dacă în Ţara Românească, versiunea sacrificiului este romanţată şi descrie un ritual îndelungat, poetic, în Moldova, sacrificiul este brutal şi brusc. Tânărul este decapitat, iar cu sângele său este ”sfinţită” construcţia. Sunt şi specialişti precum Şăineanu, care au dat de înţeles că balada vine pe filieră bulgărească şi este doar o poveste, care prezintă doar obiceiuri din vremuri de mult apuse şi care nu mai erau practicate.
Construcţii spălate cu sânge pentru a prinde ”viaţă”
Eliade şi Skok sunt convinşi de existenţa istorică a acestor sacrificii, dovedită în alte regiuni ale Europei şi arheologic. Totodată, Eliade prezintă motivele pentru care zidurile unei clădiri în construcţie trebuiau stropite cu sânge sau de ce o femeie sau un bărbat vrednic trebuia să fie zidit de viu în pereţi.
”Pentru a dura o construcţie, trebuie să fie animată, adică trebuie să primească în acelaşi timp viaţă şi suflet. «Transferul» sufletului nu este posibil decât pe calea unui sacrificiu; în alţi termeni, printr-o moarte violentă. Se poate chiar spune că victima îşi urmează existenţa după moarte, nu în corpul său fizic, ci în corpul cel nou, construcţia, pe care a animat-o prin jertfa ei”, preciza Eliade.
Practic, este vorba de rituluri vechi de mii de ani care au supravieţuit în plină epocă creştină. În Balcani aceste mituri au o răspândire mare şi variată, fiind atestate în Grecia, Albania, Macedonia, Serbia, Bulgaria. În repetate rânduri este vorba fie de ridicarea unor cetăţi, poduri sau ziduri care necesită sacrificii. Cei sacrificaţi erau deobicei oameni meritoşi, aducând aminte de sacrifiile dacilor în care erau ucişi cei mai destoinici sau iniţiaţii.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
