Mihai Rotaru este decanul de vârstă al proprietarilor de televiziuni locale

A deschis prima televiziune din Bistriţa la vârsta la care alţii ies la pensie şi o conduce după acelaşi principiu care l-a călăuzit în viaţă: când îţi doreşti cu adevărat ceva, totul devine posibil.

Administrează de un deceniu propriul post de televiziune în care este prezent zi de zi, chiar dacă vârsta şi câteva decenii de viaţă  trepidantă i-ar fi permis să se retragă în liniştea pensiei. A fost fără odihnă toată viaţa, care l-a purtat dintr-un capăt în altul al ţării.  Fiu de ţărani din Bacău, a dus-o greu în copilărie şi spune că asta l-a întărit. A primit prima pereche de bocanci când a intrat în liceu iar opincile erau singura încălţăminte accesibilă până atunci, iar pâinea cu zahăr, masa de cină de cele mai multe ori. Părinţii ar fi vrut să-l ţină acasă încă după primele clase, dar încăpăţânarea l-a dus la facultate, tocmai la Braşov. S-a căsătorit în primii ani de studenţie cu o colegă, iar familia acesteia practic l-a adoptat, pentru că rămăsese orfan. Repartiţia de după facultate i-a dat din nou bătăi de cap şi l-a trimis tocmai în Miercurea Ciuc, în Regiunea Autonomă Maghiară de pe atunci, deşi avea soţie şi copil nou născut în Braşov.

Episoade din Epoca de Aur

 Şi-a luat din nou destinul în mâini şi s-a dus tocmai la Bucureşti pentru a se înscrie în audienţă la ministrul de care depindeau repartiţiile, Mihai Suder, pentru a obţine o derogare. „L-am rugat să-mi accepte o repartiţie în judeţul Braşov pentru trei ani, până termină şi soţia facultatea, după care sunt gata să merg oriunde. Nici nu a vrut să stea de vorbă şi mi-a spus că aşa spunem toţi", îşi aminteşte Mihai Rotaru. Consecvent principiului că orice se poate rezolva dacă este o cauză bună şi eşti perseverent, absolventul Facultăţii de Prelucrare a Lemnului a ajuns totuşi să lucreze în judeţul Braşov , graţie insistenţelor în plan local pâna a terminat şi soţia facultatea. Apoi au cerut împreună repartiţie tocmai la Bacău, în judeţul natal, deşi aveau casă şi viaţă bună în oraşul de la poalele Tâmpei. Şi-au luat cu ei şi socrii şi au început-o de la zero în inima Moldovei. Perseverenţa sa proverbială l-a ajutat din nou, iar ministrul care înainte cu câţiva ani îi refuzase cererea de repartiţie l-a recunoscut la o vizită la Combinatul din Bacău. „L-am tras de mânecă şi i-am spus: vedeţi că m-am ţinut de cuvânt! V-am spus că nu vreau să rămân decât trei ani în Braşov!". Ceea ce pentru unii ar fi putut trece drept insolenţă, s-a dovedit a fi un gest temerar. Ministrul i-a apreciat îndrăzneala şi în loc să-i poarte sâmbetele, l-a promovat. În câteva zile tânărul Mihai Rotaru a fost promovat director la Întreprinderea de Promovare a Lemnului din Vaslui, iar câţiva ani mai târziu, la Botoşani. În 1979 vine pe acceaşi poziţie de director general la CPL Bistriţa (Combinatul de Prelucrare a Lemnului), oraş în care se stabileşte definitiv.

Afacerea cu televiziunea a iniţiat-o în 1995, după ce a bătut palma cu Paul Opriş, proprietarul de la TELE 7 ABC şi asociatul acestuia, Marcel Avram, impresarul lui Michael Jackson. De televiziunea mamă s-a despărţit însă înainte de falimentul economic al acesteia, iar în prezent postul pe care îl administrează, ASTV Bistriţa a împlinit un deceniu.

Ce-i place:să muncească, activitatea în general. Este pasionat de călătorii şi nu lasă să treacă niciun an fără să iasă din ţară. Crede că a făcut în jur de 100 de călătorii în străinătate: a vizitat aproape toată Europa dar a ajuns chiar şi în Israel, China şi Mongolia, ţară în care a muncit mai mult de un an

Ce nu-i place: lipsa de perseverenţă, că oamenii, şi mai ales tinerii nu se zbat să-şi rezolve problemele, că foarte mulţi renunţă după primul obstacol întâlnit

Întrebare şi răspuns:

Ca director de fabrică înainte de 1989 aţi avut parte şi de vizita lui Nicolae Ceauşescu?

Da, a fost inevitabil. Şi am scăpat atunci ca prin urechile acului cu faţa curată. Eram la Botoşani, fusesem numit exact de trei zile director la Fabrica de Industrializare a Lemnului, care mergea foarte prost  şi mi s-a anunţat vizita tovarăşului. Pentru că nu putea fi primit în halele acelea i-am amenajat un traseu cu mobilă refuzată la export în RDG, pentru a-l dirija să vadă doar ce era de arătat. Când termină de parcurs traseul vine şi întrebarea capitală: aveţi mobilă refuzată la export? Am îngheţat. Ce să-i spun, că tot traseul pe care s-a plimbat e mobila descărcată din vagoanele returnate? O asemenea recunoaştere m-ar fi pus la zid şi pe mine care tocmai venisem din Vaslui şi pe mulţi alţii. Am răspuns : de când sunt eu director, n-am avut. Şi am spus adevărul.