Ce învăţau copiii de la ţară acum un secol şi jumătate. Un învăţător avea pe atunci în grijă chiar şi 100 de elevi
0Religia, caligrafia, matematica, citirea, pomicultura, apicultura şi legumicultura erau materiile pe care se punea accent la ţară, în învăţământul primar din România, acum 150 de ani. Dacă acum fiecare clasă are învăţătorul său, atunci un dascăl putea să aibă în grijă şi 100 de copii, pe care trebuia să-i "grijească" simultan.
Virgil Şotropa, unul dintre academicienii pe care i-a dat şcoala năsăudeană şi unul dintre redactorii activi ai revistei „Arhiva Someşană“, redă într-unul dintre numerele publicaţiei care a văzut lumina tiparului în 1975, situaţia învăţământului primar din mediul rural.
Potrivit acestuia, obiectele predate în şcolile de la ţară în 1850 erau: limba română, limba germană, religie, caligrafie, corectare, calcul mintal şi cifric (cele patru operaţii), silabizare şi citire, scriere după dictare, „memorizare”, pomicultură, apicultură şi legumicultură, ultimele trei obiecte având componentă teoretică, dar şi practică.
Iarna, elevii învăţau noţiuni practice despre pomicultură, apicultură şi legumicultură, iar primăvara, vara şi toamna puneau în practică cele învăţate. Fetele în schimb învăţau tehnici de tricotat, croşetat şi împletit.
În acele vremuri, elevii nu erau obligaţi să meargă la şcoală. Dacă totuşi părinţii făceau acest sacrificiu şi îi trimiteau să înveţe carte, cei mai mulţi se pricopseau cu doar trei clase. Cei care voiau să continue şcoala o puteau face în comunele mai mari şi la oraş.
Un învăţător la 100 de copii
Deşi pare greu de crezut toţi elevii care frecventau o şcoală de la ţară aveau un singur învăţător. Aşa se face că, în zona Năsăudului au existat şcoli unde un învăţător trebuia să înveţe simultan şi 100 de copii. Acesta avea şi sprijinul preotului, care era responsabil de predatul religiei. Învăţătorul locuia chiar în clădirea care găzduia şi şcoala. Acesta primea anual de la autorităţile locale lemne pentru a se încălzi iarna.
Copiii erau testaţi, în februarie şi iulie. Examenele erau publice, putând asista la ele oricine dorea, de la primari, până la preoţi, părinţi sau alte rude. Elevii care aveau rezultate bune erau premiaţi chiar şi atunci, iar numele lor înscrise în cărţi de onoare ale şcolilor.
Elevii cu handicap nu erau privaţi de accesul la învăţământ. Astfel, în raportul comisiei şcolare năsăudene din 31 iulie 1847 se menţionează că în şcolile comunale din această zonă erau înscrişi 7 elevi care nu vedeau, dar şi 17 elevi surdo-muţi.
Cei care doreau să devină învăţători la aceste şcoli erau nevoiţi care să urmeze un curs de 6 luni. La graniţa năsăudeană, în cele 44 de comune de graniţă, care aveau circa 40.000 de locuitori erau înscrişi 6.274 de elevi, dintre care 4.773 frecventau cursurile cu regularitate.
Elevii mergeau la şcoală inclusiv sâmbăta. Orarul acestora nu era mai aerisit decât cel pe care îl au elevii din zilele noastre. Elevii aveau trei ore de dimineaţă, o pauză de masă la prânz, după care mai urmau alte trei ore.
„În ceea ce priveşte structura anului şcolar, acesta începea la 15 noiembrie şi se încheia la 31 iulie. În a doua parte a lunii februarie şi la începutul lunii martie aveau loc examenele din sesiunea de iarnă, iar în iulie examenele din sesiunea de vară, după care elevii intrau în vacanţă. Pentru aprecierea cunoştinţelor se foloseau cele patru calificative: foarte bine, bine, suficient şi insuficient”, precizează Virgil Şotropa.
Se încarcă comentariile...
