Secretul unui lutier de calitate: să ştie să cânte la vioară
0
În sat e cunoscut ca „Ionu’ lui Pop din Glod“. E acelaşi sat unde au crescut şi cântat Fraţii Petreuş şi unde a învăţat şi el să cânte. Ion Pop (67 de ani), însă, a învăţat ceva în plus: a descifrat secretele confecţionării viorilor pe care le îndrăgeşte atât de mult
Ion Pop a ajuns la 67 de ani şi tot ce a făcut în viaţă până acum a avut legătură cu lemnul şi cu muzica. Mai precis, a cântat la vioară şi a construit viori. De fapt, la Glod, judeţul Maramureş, toată lumea cântă şi chiar aşa a şi început povestea lui. Încă de copil a avut contact cu muzica şi, pe la 8 ani, visa să facă prima lui vioară. „Mi-a plăcut când vedeam viorile şi încă de mic avut ambiţia să fac şi eu una. Sigur că nu eram atunci capabil, dar când am împlinit 10 ani, prin clasa a patra, am încercat“, începe povestea Ionu’ lui Pop din Glod.
Nu i-a ieşit prima vioară, dar ambiţia a fost mare. Aşa că, pe la 20 de ani, a început să fie mulţumit de viorile pe care le făcea, deşi a învăţat singur, experimentând doar. „Nu am văzut niciodată cum se face, dar eu aveam experienţă în tâmplărie. Am făcut mobilă de stejar, dar îmi place mult şi să fac «migăleli»“, spune bărbatul.
Lucrează cu dalta şi cu sufletul
Despre procesul tehnologic, meşterul spune că vioara confecţionată manual se face cu multă trudă, cu migală şi cu dragoste, pentru ca sunetele închise în cutia de lemn să ajungă la sufletul ascultătorului, nu doar la urechile lui. Dacă nu ai dragoste, şi pentru lemn, şi pentru muzică, nu poţi să te ocupi de asta. El crede că secretul pentru a putea face o vioară care să sune bine este să ai şi cunoştinţe muzicale. Nu poţi face una fără alta. Nu poţi face o vioară fără să ştii să o mânuieşti, pentru că altfel, vioara nu are pesonalitate, ar ieşi ca acelea din fabrică.
„Cel care face o vioară trebuie să cunoască şi puţină muzică, pentru că altfel e ca şi la fabrică: unul face o parte a viorii, altcineva face o altă parte şi le adună laolaltă. Pe ei nu-i interesează cum sună, respectă procesul tehnologic. Pe mine mă interesează şi cum sună, eu fac ambele părţi şi am grijă să fie cum trebuie, şi partea de deasupra, la fel şi partea de dedesubt“, spune el.
Nu poţi să fii lutier dacă nu ai suficiente cunoştinţe despre lemn. Trebuie să ştii să alegi lemnul potrivit şi să ai suficientă pricepere şi răbdare să mânuieşi dalta până când vezi soarele prin fundul viorii, numai aşa obţii un sunet perfect. „Scândura e lăsată mai groasă la început, ca să am de unde să mai scobesc cu dalta. Apoi o şlefuiesc până văd soarele prin ea. Fac amândouă părţile, pe rând, şi apoi le îmbin“. Nu ştie ce grosime trebuie să aibă fundul viorii, în centimetri sau milimetri. Dar ştie cât de tare trebuie să se vadă soarele prin el. Lemnul e sculptat cu dalta, apoi şlefuit cu migală şi cu răbdare, până când ajunge la grosimea potrivită.
„Dimensiunea ideală e aşa: seara, la bec, dacă nu se vede becul peste tot la fel, când mă uit prin fundul viorii, dacă într-un loc e umbră înseamnă că e mai gros şi de acolo mai trebuie să iau. Lumina trebuie să radieze uniform peste tot. Sau dimineaţa la soare, dacă nu se vede prin lemn nu e bine“, spune lutierul. Aşa îşi dă seama dacă vioara va suna bine sau nu, dacă sunetul ei îl va înveseli sau nu. Atunci când ascultă o vioară, îşi dă seama după cum sună dacă a fost bine făcută sau nu. El ştie să descifreze sunetul care îi spune dacă fundul viorii a fost prea gros sau prea subţire, dacă au rămas locuri pe suprafaţa de lemn care nu au fost bine şlefuite.
Marginile, făcute din lemn fiert
Grosimea fundului viorii este doar un aspect din procesul tehnologic. O altă parte importantă, nu mai puţin artistică, este cea în care fâşia subţire de lemn trebuie
curbată, pentru a face pereţii viorii. Lemnul este înmuiat în apă fierbinte, fiert la propriu şi aşezat într-o formă specifică. „Materialul se fierbe pentru a căpăta elesticitate, se pune în apă fierbinte şi apoi se pune în formă“, ne arată el, gesticulând cu o bucată îngustă şi subţire de lemn. Dacă ar încerca să o curbeze, s-ar rupe, fiind că încă nu atrecut prin apa fierbinte. „Dar în apă fierbinte cedează, se înmoaie şi iese aşa, în forma asta. Pe margini se îmbină cu aracet“, continuă el explicaţiile.
Viorile făcute de Ion Pop sunt vândute, apoi, clienţilor de peste tot, din ţară şi străinătate. În general, lucrează doar pe comandă, pentru a avea garanţia că nu rămâne cu vioara nevândută. ;
A învăţat să cânte de la Fraţii Petreuş
De cântat, Ion Pop, zis „Ionu’ lui Pop din Glod“ a învăţat să cânte de la celebrii lui consăteni, Fraţii Petreuş. „Fraţii Petreuş, îs de la noi din sat. Şi la tatăl lor am învăţat, pentru că şi el cânta la vioară“, spune el. Aşa a început să meargă la nunţi, prin sat, cum se făcea cu ani în urmă. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat, nunţile se fac la restaurant, cu difuzoare şi cu aparatură, mai puţin cu ceteraşi. „Când eram eu tânăr se făceau nunţile în sat, acasă, nu erau staţii de amplificare, eram câte doi muzicanţi în două camere, că nu încăpeau oamenii într-o cameră. Şi în ambele camere cântam. Acum s-au modernizat. Acum nu mai fac nici la noi nunţi tradiţionale, fac pe la restaurante, pe la oraş, pe la pensiuni şi cheamă artişti.“ Deşi a iubit lemnul şi muzica, cel mai mare regret al său e că nu are cui să lase mai departe tradiţia şi nici dragostea pentru viori, pe care fiul său nu o împărtăşeşte.
Mai puteţi citi:
Probleme la instalaţia-pilot de producere a biogazului din Seini
Se încarcă comentariile...
