„Mica Olandă“ din Maramureş: o femeie pasionată de lalele cultivă în propria grădină mii de flori
0Maria Tetişan este o femeie simplă, din Maramureş, cu o pasiune colorată: de peste 30 de ani cultivă mii de lalele, nu ca să le vândă, ci pentru că îi place să vadă, an de an, cum curtea ei generoasă exploadează de culoare. I s-a dus vestea şi oameni din toată ţara vin în satul Chechiş, la ea acasă, ca la un obiectiv turistic. De cum intri în gospodăria „Măriucăi Olandeza”, cum i se spune, ai impresia că ai aterizat în „Ţara lalelelor”.
La doar 16 kilometri de Baia Mare, în satul Chechiş, oamenii vin ca la un obiectiv turistic. Vin să vadă „mica Olandă” şi pe „Măriuca Olandeza”, aşa cum este poreclită în sat bătrâna. Odată ajuns în curtea ei, înţelegi de unde îi vine porecla: un imens câmp de lalele roşii dă impresia că ai aterizat în „Ţara lalelelor”. Mii de flori colorate sunt cultivate pe un teren generos, pe care se mai pot construi lejer două case.
Nu e departe satul Chechiş de Baia Mare şi pare relativ uşor de găsit, însă odată ajuns în mijlocul satului mai multe uliţe şi ulicioare te fac să te întrebi încotro să o ei ca să vezi grădina cu lalele atât de apreciată. Sâmbătă înainte de amiază, toată lumea din sat meştereşte cât ceva prin curte şi nu e greu să obţii o informaţie. „A, pe Măriuca Olandeza o căutaţi? Staţi că acolo vin şi eu”, se oferă urgent să ne arate drumul un sătean pe care l-am găsit stând de vorbă la poartă cu un vecin. Omul urcă în maşină şi ne arată pe care uliţă să o luăm. „Vine multă lume să-i vadă florile”, ne destăinuie din prima, semn că ştie cu precizie pentru ce o căutăm.
În faţa porţii, omul coboară şi ne mulţumeşte că l-am transportat, dar nu pleacă înainte de a ne „preda” în mâinile celei vizate. „Măriuca Olandeza” ştie şi ea foarte bine pentru ce e căutată şi la vederea aparatului foto se apropie de noi: „Aici nu se fac poze prin gard. Dacă vreţi să le filmaţ’, poftiţ’ înăuntru”, ne întâmpină femeia trecută de 70 de ani.
Imediat ce intrăm pe poartă, avem impresia că ne cunoaştem dintotdeauna cu Maria Tetişan, pe numele ei, şi începe să ne povestească despre grădina ei cu lalele. Cât vezi cu ochii, un câmp de lalele roşii, înflorite, gata să se scuture. „De trei săptămâni au înflorit. Păcat că n-aţi venit mai repede să le vedeţi”, spune ea, arătând spre un rând de lalele dintr-o altă parte a grădinii, care deja s-au scuturat.
”Aci îi terenu' meu şi pun ce vreu io”
Bucuria de pe faţa ei când le priveşte nu mai are loc de interpretări. „Sunt florile mele preferate. Nu mă interesează dacă ţin numa’ câteva zile. Aci îi terenu’ meu şi pun ce vreau eu. Nu le comercializez, nu fac afaceri cu ele, da’ le îngrijesc, că-mi plac”, spune ea cu hotărâre în glas.
De unde vine o asemenea pasiune pentru lalele ne povesteşte tot ea, fără să aştepte întrebările noastre. „Am trei copii în Olanda şi o fată în Germania. De 30 de ani umblu în Olanda la ei. Îs umblată io, de cred că nici preşedinţi n-o umblat cât am umblat io”, spune ea râzând de gluma pe care a făcut-o. „Ş-apoi io, dacă vacă nu mai am de 8 ani, porc nu mai ţin, găini nu, că dacă mă tăt duc în Olanda la copii nu-i cine griji de ele. Da flori vreu să am, că aieste-mi plac. Mă duc la ei, da' vin, nu stau io acolo. Da io trebe să mă ocup de ceva. Copiii mei o văzut că io n-am stare şi ei le-o cumpărat şi mi le-o trimis, că să fac aşa, să fie frumos”, explică ea, în mijlocul grădinii imense.
Primele flori pe care le-a primit le-a sădit în grădină, însă ulterior s-a decis să-şi umple toată curtea cu lalele. „Prima dată Oniţa (una din fiicele sale, n.r.) mi-o adus câteva şi le-am pus în grădiă. Şi-apoi de-acole, io m-am tăt ocupat de ele şi mi-s dragi! Amu 30 de ani le-am avut (primele, n.r.) pe cele din grădină. Da’ iestelalte (roşii) îs de 20 de ani.” Apoi dă detalii despre cum le îngrijeşte, cum există un soi la care trebuie să le rupă capetele după ce cad petalele, dar cum s-a păcălit şi le-a rupt, fără să ştie că nu trebuie să facă asta, la alte soiuri. „Mi-a trasmis fiul meu că la astea (un soi mai nou) să nu le rup, dar prea târziu, că am apucat de le-am rupt capetele anul trecut la câteva şi acum nu s-au mai făcut”, spune ea. Pe de altă parte, chiar dacă mai toată grădina ei e ocupată cu lalele, ea foloseşte spaţiul la maximum. „Aici, în grădină, după ce trec lalelele pun printre ele varză”, mai arată ea chicotind spre o porţiune mică îngrădită.
Extrem de mândră de ele, în perioada cât sunt înflorite, este vizitată mereu de diferite persoane. Drept mărturie, în casă aduce albume foto în care stau la loc de cinste fotografiile cu vizitatorii ei. Invitaţia în casă la o cafea vine natural şi nu ţine niciun argument în faţa femeii trecute de 70 de ani. „Da’, ca di la mine n-aţ’ băut (cafea, n.r.), a mea-i din Olanda. Vă fac un capucino bun, olandez.” Apoi începe să răsfoiască albumele foto şi să depene amintiri. Apar şi fotografii cu cele trei fiice, de care e tare mândră. „Asta mică o fo’ gardian la închisoare, la Haga”, spune ea şi se uită cu mândrie la fotografia în care toate cele trei fete îi zâmbesc. „Io am fost tare severă, cu ei că n-am vrut să-i scap din mână. De eram mai... poate că amu’ erau pân’ canale, copiii mei”, mai meditează ea.
„Nu zic că nu e importantă o facultate, da io’ am facultatea vieţii”
Bătrâna a învăţat lecţia umilinţei din copilărie, când de la 11 ani, mergea cu coşul în spate spre Baia Mare, pe jos, pentru a vinde lactatele produse în gospodărie. „Şi ce iernuri erau atunci. Şi mergeam peste deal, pe la Groşi, să fie mai aproape. Nu zic că nu e importantă o facultate, da io’ am facultatea vieţii. Pe mine nu mă interesează câtă şcoală are omul, ci gestul lui”, mai filosofează ea. Apoi schimbă registrul şi îşi aminteşte că sunt 30 de ani de când una din fiicele ei a plecat în Olanda şi a început să o viziteze. Atunci mergea cu avionul, dar nu s-a temut niciodată că nu se va descurca în hăţişul de informaţii la care trebuie să fie atentă într-o călătorie. „Păi dacă scrie pă biletu’ tău de avion o literă, apoi te uiţi după ie şi te duci pă linia ceie până în capăt”, explică femeia.
Acum, însă, nu mai călătoreşte cu avioul. „Am io şoferu’ meu, vine şi mă ia de-aci din poartă şi mă lasă la ei în poartă”, spune ea acum cu mândrie. Îşi mai aminteşte cum a râs de ea tot satul când a spus, pe vremea comunismului, că ea vrea să meargă în vizită la fiica ei. „Da’ io nu m-am descurajat. M-am dus în audienţă şi am spus că unde vreu să mă duc. Păi în ţară capitalistă? S-o mirat domnu”, mai rememorează ea. Dar a primit viza, în ciuda tuturor impedimentelor, şi şi-a vizitat copiii în străinătate, într-o ţară capitalistă. Acum îşi vizitează şi fiica cea mai mare, în Germania. Şi nu regretă nimic din tot ce a făcut pentru copiii ei.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
