Mărturisirile unui fost dependent de heroină: „Aveam datorii la toţi prietenii, dar tot ce conta era să fac rost de următoarea doză“

„Adevărul“ vă spune povestea unui român fost dependent de droguri. În cinci ani, tânărul cu toată viaţa înainte, care lucra la o firmă serioasă, îndrăgostit, căsătorit, cu toate premizele unei vieţi de succes, a ajuns să ducă o viaţă de boschetar.

”Pot să mă las oricând. Eu deţin controlul”. Astea au fost vorbele care îi făceau mintea să se lase purtată de val şi să mai încerce ”o doză”, povesteşte tânărul care a scăpat din infernul drogurilor. Reabilitat complet acum, în ultimii şase ani viaţa lui a luat-o pe un alt făgaş, dar încă vorbeşte cu greu de vremea când nu ştia ce să facă cu viaţa lui şi când tot ce îşi dorea era ”încă o doză”. Pentru a-i păstra identitatea vom folosi un nume fictiv, îi vom spune Marian. El a fost de acord să-şi spună povestea pentru a face cunoscut tinerilor cât de înşelătoare poate fi gândirea tinerilor care cred că drogurile sunt o distracţie şi că poţi să eviţi să devii dependent.

Efectele consumului asupra psihicului

Marian este bucureştean, iar problemele lui cu drogurile au început imediat după terminarea liceului, prin 2000. Prietenii lui se întâlneau mereu şi ”se combinau” – acesta era termenul folosit atunci când vorbeau de droguri. ”Eram o gaşcă cred că vreo 20, iar din ăştia 20, cred că vreo 10 consumau frecvent. Eu m-am abţinut la început, mă gândeam că n-o să ajung eu dependent ca şi ei, pentru că eu sunt tare. Mă întrebau: te bagi? Iar eu, la început, îi mai refuzam, pentru că eu consumam rar. Nu simţea nevoia”, începe el povestea.

Gândul că el deţine controlul şi că nu va fi niciodată dependent l-a făcut, însă, să capete o încredere oarbă în forţele lui. ”Vreo doi ani nu am avut dependenţă, consumam rar, la două-trei săptămâni. Consumam direct heroină”. El explică, apoi, cum îşi pregăteau doza. ”Scuturam un pic ţigara, cât să fie mai moale, să aibă mai mult aer în interior şi o apropiam de grămăjoara de praf şi trăgeam din ea, se absorbea praful în ţigară şi apoi fumam. Odată cu fumul de tutun intra şi praful, care se lichefia. Dar după aceea am trecut la folie. Pe o bucăţică de staniol aşezam mici grupuleţe de praf, cam 12 puncte  şi din altă bucată de staniol făceam un tub, îl băgam în gură, sub staniol dădeam flacără, iar praful se lichefia, iar fumul îl absorbeam în pipa aceea, tubul din staniol şi îl inhalam”, explică el. Stările prin care treceau pe urmă s-au schimbat de-a lungul timpului. Dacă la început aveau stări de rău care durau până la o jumătate de oră, după ce a devenit consumator dependent, aceste stări durau doar câteva minute. 

”La început, o jumătate de oră eşti mai amorţit, nu prea ştii ce se întâmplă cu tine, eşti ameţit, e un timp în care stai eventual într-o canapea, poate mai bălmăjeşti două-trei vorbe printre două buze amorţite. Dar pe urmă, senzaţia este că totul e ok, nu te mai interesează nimic, poate să cadă jumătate de bloc, poate să bombardeze toată România, că nu te mai interesează, tu eşti bine. Îţi anihilează toate simţurile, dar şi cele fizice. Poţi să faci tatuaje, sexual nu mai funcţionezi. Nu ştiam noi despre sevraj. Noi spuneam că <ai răuri>. Asta însemna că dacă nu consumi la timp, o să suferi foarte tare”, explică el, vizibil afectat chiar şi la amintirea acelor vremuri.

”Mândria că deţii controlul te dărâmă”

Doar că anii au trecut în ritmul acela, cu prietenii, cu distracţia lor, iar încet, încet, pe nesimţite, după doi-trei ani, încrederea în sine i-a crescut atât de mult, încât îşi zicea că n-o să se întâmple nimic dacă se va ”distra” mai frecvent cu prietenii lui. Marian avea un serviciu bun, lucra în vânzări şi îi treceau prin mână mulţi bani, dar viciul său a început să pună stăpânire pe viaţa lui. ”Până la urmă, mândria că deţii controlul te dărâmă. Te păcăleşte. Îţi zici că şi ce dacă au trecut doar 3-4 zile”, aşa că a început să ia mult mai frecvent. Pe nesimţite a ajuns să vrea zilnic, iar apoi a ajuns să ia şi de mai multe ori pe zi. Pe parcursul altor patru ani viaţa lui a ajuns un coşmar. ”Nu rezistam la niciun loc de muncă mai mult de şase luni. Am fost şaormar, motostivuitorist, am lucrat aboslut de toate, dar mereu apărea câte ceva şi nu mai mergeam la serviciu. Ba era mai important să mă ocup să-mi fac rost de doză, ba întârziam, câte 3-4 ore”, mai povesteşte el. Aşa că, rând pe rând, a tot pierdut locuri de muncă.

S-a căsătorit cu fata pe care o iubea şi a trădat-o. Căsătoria lui a durat doar doi ani. ”Ea ştia de problema asta, da nu ştia cât de grav este şi o păcăleam că se întâmpă doar ocazional şi că deţin controlul. M-am înscris la facultate şi am achitat taxa de şcolarizare, dar apoi m-am dus şi am retras banii, ca să am de droguri. Ei nu i-am spus că nu mai merg la şcoală decât după ce a expirat termenul în care îmi puteam recupera banii din taxă. S-a supărat că am pierdut banii, dar eu de fapt îi cheltuisem de mult”, îşi mai aminteşte el.

Ocolit de prieteni, respins de propria familie

Amintirile  de felul acesta îi fac rău, i se pune câte un nod în gât şi are nevoie de apă atunci când vorbeşte despre lucrurile petrecute. Totuşi, spune el, gândul că asta ar putea ajuta pe alţi tineri ca el să se reabiliteze îl motivează şi continuă. Îşi aminteşte apoi cum a locuit cu fratele său, care a încercat să-l ajute. La un moment dat, însă, s-a dezis de Marian, la fel ca toţi prietenii lui. ”Aveam datorii la toţi prietenii. Nimeni nu îmi mai dădea bani, nu mai aveam unde dormi, însă nu conta. Ajunsesem ca tot ce conta pentru mine era să-mi fac rost de urmtoarea doză”. Aşa a ajuns să doarmă sub cerul liber, prin parcuri, pe bănci, pe sub bănci, prin curţile blocurilor. ”La un moment dat am găsit la pubelă o husă pentru scaunele de maşină şi cu aia  mă înveleam noaptea, când era mai frig. Erau şi 6-7 grade uneori”.

Într-un din aceste zile, stând rezemat de peretele unui bloc, Marian îşi aminteşte cu privea spre blocul vecin, o clădire cu 10 etaje şi se gândea că va urca pe acel bloc şi se va arunca.

”Îmi dădeam seama că nu mai am niciun control asupra vieţii mele, asupra corpului meu. Mă gândeam că o ultimă formă de control ar fi să-i pun capăt. Şi atunci m-am rugat pentru prima oară, sincer”, îşi mai aminteşte Marian. A adormit rugându-se să găsească o portiţă de scăpare din coşmarul în care l-au afundat drogurile şi încrederea în sine. Iar a doua zi dimineaţă, minunea s-a întâmplat. Marian s-a întâlnit cu un cunoscut care i-a transmis un mesaj din partea fratelui său: să se întoarcă la el, că îl va ajuta. Din acest punct, viaţa lui a început să ia o  altă turnură şi nu numai că l-a primit, dar l-a şi ajutat.

Depresiile crunte, gândurile sinucigaşe, efecte ale consumului

Ajunsese la faza în care folosea atât heroină, cât şi ”droguri legale”, adică unele produse ce nu au fost catalogate încă drept substanţe periculoase şi putea fi comercializate sub denumirea de ”sare de baie” ori alte asemenea. Marian mai povesteşte că, deşi pare hilar, acestea l-au ajutat să iasă din sevraj. ”Am constatat că aceste substanţe nu dădeau sevraj, aşa că am decis să renunţ la heroină şi să consum astfel de substanţe. Numai că efectul lor dura mult mai puţin şi se lăsau cu o depresie puternică. Am ajuns şi la mama, care îmi dădea haine curate şi mâncare şi o dată i-am spus că sunt într-o depresie profundă. M-a întrebat cum mă simt şi i-am explicat că e ca şi cum aş participa la 10 înmormântări deodată, la 10 oameni dragi. Atunci ea m-a întrebat cum să mă ajute”, continuă el.

Viciile se ţin lanţ, dar de această dată, cu toate că poate părea uşor ironic, Marian ieşea din depresie consumând bere. Aşa că încet, încet, fizic nu a mai avut probleme, nu a mai intrat în sevraje. Însă, povesteşte el acum, problema era de natură psihică. A avut două încercări de detoxifiere eşuate, despre care spune că nu numai că nu l-au ajutat, dar cum ieşea pe poarta clinicii, nici nu ajungea acasă ”curat”, pentru că încă de pe drum îşi făcea rost de o doză. ”Mă trezeau din şase în şase ore să iau un pumn de pastile. Asta era pe vremea aceea detoxifierea. Dar asta te ajută fizic, pe moment, însă tu când ieşi de acolo, nu ştii ce să faci cu viaţa ta. Nu ştii să trăieşti altfel. De dependenţa psihică nu se ocupa nimeni”.

Ajutor din partea bisericii penticostale

După ce fratele său l-a reprimit acasă, stând la calculator vorbea cu o fată care a avut şi ea probleme de acelaşi fel şi a aflat că ea se află într-un centru de reabilitare al unei biserici penticostale. ”Ea mi-a spus pe messenger că se află la un centru de acest fel pentru fete şi că mai e un prieten de-al nostru care se află într-un centru pentru băieţi, al aceleiaşi biserici. Aşa că am luat legătura cu ei şi pot să spun că m-au ajutat. Am trecut printr-o serie de interviuri şi pregătiri din partea lor. M-au chemat la mai multe întrevederi, mi-au dat un regulament, ei aveau paşii ăştia care trebuiau urmaţi”. Marian se afla, atunci, într-o perioadă grea, de refacere fizică, dar şi psihică şi simţea acut nevoia de ajutor. ”Eram la perioada în care îmi era frică să ies din casă. Mă încuraja familia să ies, să merg măcar până la magazin după pâine şi mă temeam să iau banii, pentru că problema obiceiului încă exista, deşi fizic depăşisem problema. Stăteam acum la tatăl meu. Nu mai ştiam să fac alte drumuri. Dacă ajungeam până în parc, mă duceam la scara unui prieten care ştiam că are. Nu ştiam să trăiesc altfel. Mi-era frică să ies din casă, pentru că picioarele mele nu ştiu să facă alt drum, mintea mea nu se ducea în ală parte. Drumurile mele erau toate în fiecare zi, aceleaşi. Aşa că m-au acceptat în program, pentru că locurile erau limitate, fondurile la fel. Am fost în acest centru post-cură - Teen Challange – am făcut acolo şcoală de ucenicie, am cunoscut creştinismul”, mai spune el acum.

Marian a trecut la cultul penticostal şi s-a reabilitat. După patru luni petrecute în centrul de reabilitare, a ajuns volntar la o fundaţie din nordul ţării. Nu se mai atinge din 2010 de niciun fel de substanţă, ba chiar a renunţat şi la tutun.

Marian este unul din tinerii care au avut noroc. Finalul poveştii lui putea fi cu totul altul, însă credinţa în Dumnezeu l-a ajutat să iasă din infern. Student acum, el îşi doreşte ca şi alţi tineri care sunt acolo unde era el să afle că se pot reabilita şi că viaţa poate fi frumoasă.

Mai puteţi citi:

Motociclişti la cratiţă. Bikerii au coborât din şa şi s-au apucat de gătit