Alexiu Pocol, învăţătorul sărac devenit un proprietar de mine putred de bogat. Casa în care a locuit stă să se prăbuşească
0Casa Pocol se află pe lista monumentelor istorice, fiind construit cu peste 100 de ani în urmă. Astăzi, imobilul a devenit o ruină ce continuă să se degradeze. Invadat de vegetaţie, din pereţii acestuia se desprind cărămizi, iar geamurile stau să cadă. Castelul se află în proprietatea Consiliului Judeţean, care după mulţi ani în care nu s-a putut implica, a reuşit să iniţieze un proiect de reabilitare a clădirii.
„Castelul”, aşa cum îl cunosc localnicii zonei, era conacul unui proprietar de mine din zonă, Alexei Pocol. Construit în jurul anilor 1903-1904, fosta reşedinţă a familiei Pocol se află intr-o stare avansata de degradare, iar ani buni, autorităţile nu s-au putut implica, dată fiind o cerere de retrocedare a terenului pe care se află construcţia. Partea ciudată, însă, era că familia ce a deţinut domeniul nu a avut moştenitori pe linie directă, în viaţă.
Proprietarul de mine, între legende şi adevăr
Istoria castelului de pe Valea Borcutului este încărcată delegende şi mistere, însă în ce priveşte familia Pocol, documentele păstrate la Arhivele Naţionale Maramureş arata ca Alexiu Pocol a fost învăţător, dar a devenit proprietar de mine în urma căsătoriei cu văduva Maria Mureşan, care era mai în vârstă decât el cu 13 ani. În istoria locală s-au păstrat o mulţime de poveşti şi legende legate de familia care a devenit putred de bogată. Una dintre acestea se referă la faptul că Alexiu Pocol ar fi pardosit una din încăperile casei sale cu monede de aur, aşezate pe cant. Folclorul spune că a ales această poziţie pe de o parte să ilustreze dimensiunea averii sale, dar pe de altă parte, să nu jignească regalitatea, călcând pe chipul inscripţionat pe monede. O altă legendă spune că el ar fi donat 3,5 kilograme de aur pentru realizarea coroanei Reginei Maria. „Monedele aveau chipul împăratului pe ele, aşa că împăratul nu a vrut să-i calce nimeni pe chip şi i-a cerut să aşeze monedele pe cant”, explică o localnică ce a auzit povestea dela mama sa. Ea îşi aminteşte cum pe vremea când era mică, proprietatea era împrejmuită cu un gard înalt, dincolo de care nu se putea vedea mare lucru. Alţi localnici îşi amintesc despre istorisirile părinţilor ori ale bunicilor, care spun că după ce s-a căsătorit şi a devenit proprietar de mine, Alexiu Pocol nu a găsit aur, cheltuindu-şi toate rezervele financiare. Muncitorii săi, însă, erau siguri că stăteau pe un mare zăcământ aurifer, astfel că au continuat să muncească pentru el, chiar şi neplătiţi, timp de o lună. Se pare că au intuit bine bogăţia pământului, pentru că au găsit aur mai mult decât ar fi crezut.
Despre soţia acestuia, localnicii spun ca ar fi fost analfabetă, iar pe această temă au circulat alte legende. Se zice că odată, aflată la un restaurant, chelnerul i-ar fi dat lista de meniu invers, însă ea nu şi-a putut da seama. Jenat, chelnerul i-a intors lista şi i-a dat-o în poziţia corectă, la care ea ar fi replicat: „cine poate citi aşa, poate şi invers”, salvând situaţia. Tot la nivel de poveste se spune că Alexiu Pocol ar fi fost un împătimit al jocurilor de noroc şi mare iubitor de femei, obiceiuri care ar fi contribuit substanţial la sărăcirea familiei.
Documente păstrate de Arhivele Judeţene
Potrivit numărului 3 al Revistei Arhivelor Naţionale Maramureş, unde Robert Tokoly a publicat un studiu, Alexiu Pocol a absolvit cursurile Preparandiei din Blaj şi din Sighetu Marmaţiei, după care a fost învăţător, până s-a căsătorit cu Maria Mureşan. Deşi s-a crezut că nu a avut copii, potrivit studiului din revista arhivelor, se pare că acesta a avut şase copii cu Maria, care mai avusese şase copii din prima căsătorie. În acelaşi studiu se arată că la nunta unuia dintre fiii lui, Inocenţiu, ar fi participat chiar Iuliu Maniu, în calitate de naş. De altfel, pe faţata clădirii stă o plăcuţă pe care este menţionată găzduirea omului politic acolo, în anul 1905. Din cei şase copii, patru s-au prăpădit foarte devreme, iar ceilalţi doi, un băiat şi o fata, au trăit – fiul pana la 37 de ani, iar fiica, Melania, până în 1987. Despre aceasta, conform datelor, se ştie că a fost medic şi că a trăit în Satu Mare. Melania, fiica lui Alexiu Pocol, a avut două fiice, una a trăit doar trei ani, iar cealaltă, tot Melania, până la 39 de ani. Despre Inocenţiu se ştie că a murit la 37 de ani, din cauza tuberculozei, dar nu se ştie dacă a avut copii sau nu.
Despre soţia propietarului de mine, Maria, se mai spune că după căsătoria cu Alexiu s-a trezit propulsată în înalta societate, fiind căutata de toate doamnele importante din Baia Mare de la acea vreme. Totuşi, se pare că apariţiile ei în viaţa publică erau mult mai discrete decât cele ale soţului ei. De asemenea, se mai arată în acelaşi document, marele proprietar de mine a fost foarte activ în viaţa politică, fiind chiar şi primar în Baia Mare între anii 1926-1927, preşedinte al Băncii Comerciale din Baia Mare, preşedinte al Uniunii proprietarilor de mine particulare şi membru al Reuniunii Femeilor Române Regina Maria unde, alături de fiica şi soţia sa, contribuia la buna funcţionare a organizaţiei cu 1.000 de lei. Totodată, a fost preşedinte al Filialei Baia Mare a Crucii Roşii, dar şi membru marcant al ASTRA. După Marea Unire din 1918, Alexiu Pocol a fost senator de Baia Mare, apoi preşedintele organizaţiei locale a Partidului Naţional Ţărănesc, după care a trecut la PNL, în vara lui 1927, unde a rămas definitiv. Alexiu Pocol a încetat din viaţă la 63 de ani, la Budapesta, într-un sanatoriu unde se trata pentru afecţiuni renale, la nouă ani după moartea soţiei sale, Maria, care a murit în 1926, din cauza nefritei. Se pare că ultima pe linie directă a familiei a fost fiica lui Alexiu Pocol, Melania, iar odată cu dispariţia acesteia şi a fiicelor ei, linia directă a descendenţilor s-a stins.
Se caută surse de finanţare pentru reabilitare
Consiliul Judeţean Maramureş, devenit proprietar al imobilului, a demarat, la finele anului trecut, un sondaj pentru a consulta cetăţenii în legătură destinaţia clădirii. Cele trei variante erau găzduirea unui muzeu al mineritului, ori a unui centru pentru promovarea culturii tradiţionale şi a meşteşugurilor, sau utilizarea lui în scop social prin deschiderea unui centru pentru vârstnici, inclusiv un centru de zi. Această opţiune nu ar fi departe de ultima activitate ce a avut oc aici până în urmă cu câţiva ani, având în vedere că vreme de ani buni, aici a funcţionat un centru pentru minori. Acesta a fost închis odată cu desfinţarea lor şi înfiinţarea caselor de tip familial, iar de atunci, clădirea a rămas în paragină. O altă opţiune pusă la dispoziţie de autorităţi este folosirea clădirii în scop economic, mai precis deschiderea unui centru de afaceri şi dezvoltare antreprenorială, inclusiv incubatoare de afaceri. Cei mai mulţi localnici au arătat că îşi doresc deschiderea unui muzeu al mineritului, fostul proprietar având o strînsă legătură cu această activitate. De altfel, deasupra păcuţei ce aminteşte de persnalitatea ce a fost găzduită acolo, pe faţadă este amplasat un simbol al mineritului, un ciocan şi un baros.
În prezent se caută surse de finaţare pentru reabilitarea clădirii.
Mai puteti citi:
Se încarcă comentariile...
