Povestea lui Trăienescu, moțul din Apuseni hâtru și harnic, la 85 de ani: „No, hai, pinco-ponco, dă să margă!” VIDEO
0În lumea agitată și grăbită în care trăim, în care zilele par să treacă cu o viteză uluitoare și în care stresul pare să fie un tovarăș constant, există locuri încărcate de o magie specială. Astfel de locuri sunt satele din Apuseni, unde veșnicia și-a găsit adăpost.
În simplitatea vieții de la munte, orele trec încet, ritmul vieții este mai relaxat, iar nimeni nu se grăbește să ajungă undeva.
„«Pinco-ponco, dă să margă!» (N.R.: pinco-ponco este o onomatopee veche, apărută în Ardeal în secolul al XIX-lea, odată cu revoluția industrială, pentru a sugera mersul unei mașinării, adică munca exactă și constantă). Așa era îndemnul la lucru, făcut de către un om special, pe care așa l-am simțit întotdeauna! Un om de o modestie aparte, veșnic cu zâmbetul pe față, luminos, un om harnic, pentru care munca a însemnat totul!”, spune moțul Irimie Popa, profesor universitar la Cluj, care nu și-a uitat originile și relatează povești despre oameni din satul natal - Mușca, comuna Lupșa.
De data aceasta este rândul lui Trăienuțul Giurgiului sau cum îl alinta tot satul, Trăienescu, pentru sufletul său mare, iubitor de viață, prețuind tot ce este vietate în jurul lui.
Trăienescu este un om vrednic care prin simplitatea, modestia şi harnicia lui, reprezintă modelul de moț, de român autentic.
„Odată, prin 1987, am cosit la Bucium Muntari. Toamna a trebuit să aducem fânul la drum de mașină, pe drumul de Corna, de la locul unde vara făcusem clăile. La 6:00, dimineața, ajung la Bucium. Trăienescu era deja acolo. Făcuse 7 km cu carul cu boi. Mă vede și strigă: «No, hai, dă să margă, pinco-ponco!» E numai veselie… pornim! Cinci care de fân, până seara, sunt aduse la loc de mașină! Trăienescu, senin, vorbea mult, dar ținea un ritm extrem de susținut la lucru! Mâncarea din traistă/straiță, la amiază și… «Dă să margă! Ho Re, Ho Fi», îndemnul cu care își mângâia, boii, dezmierdați cu prescurtarea numelui lor (Rendea și Fiscu)”, relatează povestitorul.
„Îmi era dor de el. Era cu boii și vacile la păscut. Lelea Valeria, după chipul și asemănarea lui Trăienescu, senină, cu fața zâmbitoare, rânduia pe lângă casă! O căsuță mică, desprinsă din alte vremuri, făcută cu sudoare. La 85 de ani, porniți pe 86, Trăienescu a rămas același, așa cum îl cunoșteam. Un om aparte, special, pentru mine cel mai harnic om din satul meu, un om cu mare suflet, un MARE OM! Banii, pentru el, nu au fost un scop în sine, ci numai un mijloc de trai.
El a fost și a rămas un exemplu de dârzenie, de dăruire, de legătură ancestrală între om și demiurgica rânduială: dragostea de pământ și cinste. Este la fel de optimist, muncește mai mult și mai greu ca acum 40 de ani, timpul nu cruță pe nimeni. Dar, cu optimism, «Pinco-ponco, dă să margă!»”, a mai povestit Irimie Popa.
Umanitatea, în forma ei mai pură, strălucește în satele Apusenilor. Oamenii sunt mai prietenoși, mai buni la suflet, iar solidaritatea este o valoare fundamentală. În comunitățile rurale de aici, oamenii se ajută reciproc, împărtășind bucuriile și greutățile vieții cotidiene. Judecă lucrurile altfel, punând omul și relațiile umane înaintea altor interese. Respectând obiceiurile străvechi și tradițiile, ei pun pe primul loc omul și pământul.
Se încarcă comentariile...
