Ecaterina Varga - Doamna Moţilor a luptat pentru drepturilor românilor iobagi din Munţii Apuseni

Ecaterina Varga într-o imagine de epocă

Una dintre femeile care a făcut istorie în zona judeţului Alba este Ecaterina Varga. A trăit în secolul al XIX-lea şi a fost o luptătoare pentru drepturile românilor iobagi din Munţii Apuseni. A fost închisă timp de mulţi ani la Alba Iulia şi Aiud, după care a fost exilată în satul natal din Braşov.

Ecaterina Varga, în maghiară Varga Katalin, s-a născut la 22 august 1802 la Hălmeag, Comitatul Târnava Mare, Transilvania, azi în comuna Şercaia, judeţul Braşov într-o familie de nobili maghiari săraci. Tatăl său Varga János şi mama sa Rosondai Katalin erau mici proprietari de pământ.  În afară de maghiară, care era limba sa maternă, cunoştea româna şi germana. La vârsta de douăzeci de ani s-a căsătorit cu un rotar văduv, înstărit, Kelemen György. Soţul său derula afaceri cu cânepă, în care Ecaterina s-a implicat şi care au adus, la început, beneficii. Mai târziu, au creditat pe unii din beneficiari, dar aceştia nu şi-au plătit datoriile şi au ajuns în faliment.

În anii 1840-1847, Ecaterina Varga a devenit o luptătoare pentru drepturile românilor iobagi din Munţii Apuseni, faţă de autorităţile habsburgice. Prin petiţii adresate guvernului Transilvaniei de la Sibiu, precum şi prin memorii susţinute personal la Curtea de la Viena, Ecaterina Varga cerea, în numele moţilor, înlăturarea abuzurilor autorităţilor vremii. Dată fiind nepăsarea autorităţilor locale şi centrale la cererile moţilor, Ecaterina Varga a îndemnat populaţia din Munţii Apuseni la nesupunere şi împotrivire pe faţă. Ţăranii iobagi au supranumit-o Doamna Moţilor. Ecaterina Varga a fost de religie evanghelică. Vorbea limba maghiară (care era limba ei maternă), învăţând şi limba română şi pe cea germană. Jakab Elek, scriitor maghiar, o descrie astfel pe Ecaterina Varga, la vârsta la care se stabilise deja în Ţara Moţilor: „Era femeie de 40 ani, mijlocie, faţa îi era roşietică-brună, îşi schimba îmbrăcămintea adeseori, se purta când domneşte, când în haine ţărăneşti, călătorea pe jos şi călăre. Atât de mult o iubeau încât erau în stare să-şi jertfească şi viaţa pentru apărarea persoanei ei.”

Procese cu autorităţile

Cândva în jurul anului 1837, satul Bucium, din apropiere de Abrud, se în proces cu autorităţile, în legăturile cu drepturile pe care sătenii le aveau şi care le fuseseră uzurpate de stat. În această perioadă, o delegaţie a satului, aflată la Aiud în interesul procesului, s-a întors acasă aducând-o cu sine pe Ecaterina Varga. Pe aceasta ar fi întâlnit-o la Aiud, iar ea şi-a exprimat dorinţa de a merge în satul românilor împricinuiţi, pentru a-i ajuta. În anul 1842 e sigur deja că Ecaterina Varga era stabilită în Munţii Apuseni, în satul Bucium Izbita. Localnicii i-au aranjat în acest sat o casă, iar ea îi ajuta cu redactarea petiţiilor către autorităţi, folosindu-se de cunoştinţele sale de limbă germană, dar şi de educaţia ei. Mai mult, se pare că şi-ar fi folosit relaţiile pe care le avea la Viena, pentru a ajuta acolo în rezolvarea petiţiilor românilor.

Petiţiile alcătuite în numele românilor de către Ecaterina Varga, dintre care unele semnate în numele ei propriu, au ajuns la foarte multe autorităţi ale timpului, inclusiv la cel mai înalt nivel, guvernul Transilvaniei şi la Viena. Acest fapt a determinat autorităţile să o pună sub urmărire şi să caute a o aresta. Pe lângă petiţiile pe care le-a întocmit pentru români, Ecaterina Varga i-a învăţat şi diferite lucruri în ceea ce priveşte lupta pe tărâm juridic, folosindu-se de cunoştinţele pe care le acumulase, devenind astfel foarte respectată în comunităţile româneşti din Munţii Apuseni. Mai mult, ea ajuta cu mijloace materiale pe mamele românce, care din cauza lipsurilor şi a ignoranţei îşi întreţineau cu greu copiii mici, în condiţii materiale mizerabile.

Aceasta a contribuit şi mai mult la dragostea pe care i-o purtau românii din munţi, făcând foarte dificilă capturarea ei de către autorităţi. Pentru modul blând şi bun în care s-a purtat cu moţii şi pentru că i-a ajutat atât de mult, aceştia au numit-o "Doamna noastră". Aflând de intenţia autorităţilor de a o aresta, românii au pus pază permanentă la casa Ecaterinei, însoţind-o oriunde mergea prin munţi, făcând imposibilă prinderea ei. Pentru că printr-o acţiune directă, capturarea de către poliţie a Ecaterinei Varga nu era posibilă din cauza vigilenţei moţilor, ea a fost prinsă prin înşelăciune.

Prinsă cu ajutorul lui Andrei Şaguna

Autorităţile au fost nemulţumite de revendicările ei şi au dat ordin să fie prinsă. Ecaterina mergea prin sate deghizată, apărată de o gardă de 30 de ţărani înarmaţi. S-a dus la Viena, unde a obţinut, de la Împăratul Ferdinand al V-lea, un act oficial în favoarea moţilor. Se întâlnea cu delegaţiile de ţărani în Peştera Scărişoara, din Apuseni. La 17 ianuarie 1847, înainte de declanşarea revoluţiei paşoptiste, a fost arestată la o întâlnire cu cel ce avea să devină mitropolit. Baronul Şaguna a invitat-o în sanie, la o plimbare. Vigilenţa iobagilor care o păzeau tot timpul a scăzut, căci doamna lor era împreună cu o faţă bisericească. După câţiva metri, sania a fost înconjurată de soldaţi şi a fost arestată. A fost închisă la Aiud şi la Alba Iulia, între anii 1847-1851, fără judecată.

Procesul a avut loc în 1851, iar Ecaterina Varga a fost condamnată la încă trei luni de închisoare. Ţăranii au încercat s-o elibereze de trei ori, luând cu asalt garnizoana. După scurgerea celor trei luni, a fost exilată în satul său natal, Hălmeag. Se presupune că şi-a trăit restul vieţii acolo şi că a decedat câtva timp după 1852. În curtea bisericii evanghelice din localitate a fost ridicat în 1977 un monument dedicat Ecaterinei Varga, fiică a satului.