Ce s-a ales de minele din Apuseni: istoria unui dezastru
0Zeci de mii de oameni din Apuseni munceau în minerit în trecutul nu foarte îndepărtat. Astăzi, după ce trei exploatări miniere de aur s-au închis, numărul celor care mai sunt implicaţi în activitatea minieră este mai mic de 1.000 de persoane
Puţinii locuitori din Apuseni care încă mai activează în minerit sunt cei care lucrează direct la exploatarea Cupru Min Abrud, precum şi cei care desfăşoară activităţile indirecte, respectiv aprovizionare, transport şi alte servicii necesare.
Fostele localităţi miniere, altădată bogate, după standardele socialiste ale vremii, nu-şi găsesc, la aproximativ 15 ani de la închiderea minelor, o altă identitate. N-au devenit nici oraşe sau staţiuni turistice, nici n-au reuşit să găsească alte modalităţi de a prospera. Unele dintre administraţiile locale abia au bani de funcţionare, iar şomajul nici măcar nu mai este contabilizat. Silicoza şi fibroza, două boli pe care le cunoaşte aproape orice familie de foşti mineri, completează tabloul sumbru al dispariţiei unei meserii vechi.
Începutul sfârşitului
Declinul a început în jurul anilor 2000, când industria a mineritului s-a transformat într-o gaură neagră. Datorii tot mai mari au fost agăţate de gâtul „Arieşmin“ Baia de Arieş, „Roşiamin“ Roşia Montană, „Zlatmin“ Zlatna şi chiar „Cupru Min“ Abrud. Au apărut furnizori imaginari, sub forma firmelor căpuşă (care nu aveau alţi clienţi în afara exploatărilor miniere) şi firme suveică. Au apărut apoi subvenţiile care ar fi trebuit să acopere aceste găuri negre şi să ajute la continuarea activităţii şi repunerea pe picioare a acestor companii. La începutul anilor 2000, exploatările din Baia de Arieş, Roşia Montană şi Zlatna acumulaseră datorii de sute de miliarde de lei vechi. Banii nu au fost niciodată recuperaţi, iar minele au ajuns în faliment.
Au urmat inevitabilele proiecte de reabilitare a zonelor poluate, în valoare de multe milioane de euro. Unele exploatări au fost închise cu respectarea unor norme de mediu de bază, dar altele au rămas la fel ca atunci când s-a oprit activitatea. Un exemplu este mina Haneş, din comuna Almaşu Mare, care a aparţinut societăţii de stat din Zlatna. Construcţiile abandonate, parţial distruse şi apa de mină poluează mediul înconjurător.
„Avem doar două pensiuni“
„Cât timp a fost mineritul, comuna a fost înfloritoare. Aveam bani şi ne puteam descurca fără grija zilei de mâine. Tinerii erau aici, iar străzile erau pline de copii care mergeau la şcoală. Acum, este o comună mai mult de pensionari, fără prea mult viitor“, spune un locuitor din comuna Almaşu Mare. Chiar dacă ar exista un potenţial turistic destul de ridicat, drumul de acces dificil şi slaba promovare nu pot creşte numărul turiştilor. „După închiderea acestei mine, în comună ocupaţia principală a rămas agricultura, în special creşterea animalelor. Ne-am străduit să dezvoltăm turismul şi industria, aici fiind deschise trei cariere de andezit care au absorbit în jur de 100 de muncitori. În ce priveşte turismul, nu putem spune că ne-am dezvoltat prea mult, avem doar două pensiuni“, spune primarul Aron Zaharie.
Spaţiile administrative ale fostei mine Haneş de la Almaşu Mare
În viziunea lui, relansarea mineritului în zonă i-ar putea ajută foarte mult pe locanici. „Mineritul poate duce la dezvoltarea întregii zone a Apusenilor. Închiderea mineritului a dus la migrarea masivă a multor localnici din comună noastră. Munţii Almaşului au încă mari rezerve de metale, relansarea mineritului pentru noi, almăşenii, ar fi o gură de oxigen“, mai susţine primarul. Populaţia comunei Almaşu Mare se ridică la 1.200 de locuitori, în scădere cu peste 30% faţă de situaţia de acum 20 de ani.
Foşti mineri deveniţi ciobani
La Zlatna, soluţia adoptată de foştii mineri este creşterea animalelor. În 2004, mina şi combinatul metalurgic din oraş s-au închis, paralizând zona, iar minerii disponibilizaţi s-au apucat să crească oi sau capre. „Am rămas fără serviciu în 2004. Feciorul meu a plecat din ţară, pentru că nici combinatul şi nici mina nu mai produceau“, declară un fost inginer metalurgist, care acum merge pe dealul furnalului rămas în picioare pentru a-şi duce caprele la păscut.
Vagoane miniere părăsite la Roşia Montană
„Eu şi mulţi de prin aceste sate a trebuit să ne căutăm de muncă. Ce să facem? Ne-am luat oi şi capre, câte am putut şi noi. Acum ne-am făcut ciobani. Nu plecăm departe de aceste dealuri. Nu avem capete multe şi ni le gospodărim între noi. E mai uşor cu ele, de când dealurile au prins iarbă şi tufişuri. Nu era nimic pe ele înainte, doar nisip roşu de la furnale şi de la mină. Ducem lapte şi brânză şi la Alba, că nu-i departe“, afirmă fostul miner. Primăria oraşului a amenajat chiar şi un târg lângă ruinele fostului combinat de prelucrare a cuprului, pentru ca foştii mineri să aibă unde cumpăra şi vinde animale.
Plan diabolic
Situaţia este similară şi la Baia de Arieş. Aici, la mina de aur, au lucrat peste 2.000 de oameni de pe toată
Valea Arieşului. Centrul oraşului era un furnicar atunci când se intra sau se ieşea din „şut“. Închiderea minei a fost ca o crimă pentru oraş. Studiile realizate au arătat că zăcământul de aur mai putea fi exploatat încă 75 de ani. Dar aşa s-a vrut, ca oamenii să fie disponibilizaţi pentru a se putea vinde utilajele la fier vechi. Planul diabolic pus la cale a avut succes“, spune viceprimarul oraşului, Silviu Mârzan (foto dreapta).
La Roşia Montană, situaţia este ceva mai delicată. Chiar dacă exploatarea minieră de aur era viabilă, a fost închisă în 2006. Scopul era ca activitatea să fie reluată prin proiectul privat iniţiat de compania Roşia Montană Gold Corporation, prin firma canadiană Gabriel Resources. Până la urmă, proiectul a fost respins şi face în prezent obiectul unui proces internaţional în care „Gabriel Resources“ solicită statului român 4,4 miliarde de dolari despăgubiri.
Se încarcă comentariile...
