Turistii pot invata sa coasa costume traditionale si sa teasa la razboi

De cand a inceput goana dupa vampir, zona Rucar-Bran a ajuns, alaturi de Valea Prahovei, una dintre destinatiile cele mai populate cu turisti, indiferent de sezon. Pentru iubitorii peisajului natural

De cand a inceput goana dupa vampir, zona Rucar-Bran a ajuns, alaturi de Valea Prahovei, una dintre destinatiile cele mai populate cu turisti, indiferent de sezon. Pentru iubitorii peisajului natural si ai traditiilor nealterate, una dintre urmarile nefericite a fost, insa, modernizarea zonei, unde au rasarit ca nuca-n perete asa-zise pensiuni agroturistice cu arhitectura incerta, sauna, masaj si piscina. Pe langa ele au inflorit si discotecile cu manele sau tarabele cu kitschuri. Din fericire, daca se poate spune asa, tot bazarul s-a concentrat insa numai in zona Branului, pana spre Moeciu. La celalalt capat al pasului montan, Rucarul inca isi mai pastreaza peisajul si obiceiurile stravechi. "Mie mi-a dat mama sapte costume cand m-am maritat, cu ie, cu fote si cusute cu fir de aur. Atunci asa era - stiai sa cosi ia, te maritai; nu stiai, nu te lua nimeni. Ca doar pentru nunta trebuia sa cos si soacrei ie, sa i-o dau la hora, si camasa de ginere, sa i-o dau peste a lui cand venea sa ma ia la cununie. Si apoi, doar am trei fete si a trebuit sa le fac la toate trei zestre de maritat", spune Lucica Duruian, care, de cand se stie, cu asta s-a indeletnicit: cusutul costumelor traditionale de Muscel, renumite pentru frumusetea lor, pe care si Regina Maria le purta. "Zece milioane a vrut sa-mi dea pe un costum cineva din Elvetia, da' nu le dau, ca mi-i drag de ele. Las' sa le aiba copiii mei!", zice tanti Lucica. Chiar daca fetele tinere fug de ac ca de necuratul si nu mai poarta costume populare, femeile mai in varsta inca se mandresc cu ale lor, unele vechi de sute de ani, mostenite din mama-n fiica. "Ne-a vazut Aurel Tamas la o nunta si a zis ca suntem artiste, plecaciune ne-a facut!", se lauda ele. "Tanti Marioara lui Coles poarta zi de zi costumul", spun tarancile cu oarecare invidie. "Eu le-as pune, ca am treispe', da' ma vede lumea si zice "iete-o si p-asta, a-nnebunit"", se plange una dintre ele, multumindu-se sa se gateasca la nunti, la cumetrii si de Sfintele Pasti. "As coase de drag mai multe, dar e munca migaloasa, jumate de an lucrez la unul, si apoi ce sa fac cu el? Coconetul nu vrea sa mai poarte... Le-au dat unele femei la straini pe mai nimic. Nici materiale nu se prea gasesc cum erau pe vremuri: nu se mai face ia din panza buna de bumbac si cu fir de aur, ci cu nylon". Nu e femeie varstnica in comuna care sa nu stie sa teasa, sa faca servete, fote, goblenuri si zavestre. In casa au adevarate piese de muzeu si ar lucra bucuroase si altele, daca ar avea pentru cine. De multe ori, turistii le-au cerut sa-i invete cum se toarce lana, cum se face laseta sau cum se tese, iar maestrele din Rucar abia asteapta sa aiba ucenici, pe care ii lasa sa "fure meserie" fara sa le ceara un ban. Tata Lucica Chita are casa plina cu covoare, presuri, perdele si prosoape lucrate de mana ei. Pe pereti, pe dormeze, pe jos, pe soba sunt adevarate opere de arta. Are 66 de ani si pe vremuri era cea mai buna tesatoare din fabrica. De mica, mergea cu oile si tesea la razboi. Chiar si asa, sa faci un covor de lana e o munca titanica, ce dureaza luni de zile. "Cinci bucati am dat la Bucuresti, cu un milion opt sute unul", se faleste Chita. Nu lucreaza insa neaparat ca sa le vanda. Lana o are de la oile ei, asa ca le face de placere. Se bucura insa cand si altora le place rodul muncii ei si vor sa cumpere. Alte femei tes, insa, de nevoie. Lenuta Bordea are noua sute de mii pensie si, ca sa se ajunga cu banii, face perdele taranesti. "Femeile s-au boierit acum", zice sotul ei, "Asta munceste de necajita, ca e 5.500 macinatura pentru gaini si de-abia avem noi cu ce lua de-ale gurii". Pentru trei zile de munca, in care face un metru de perdea, ia numai 100.000 de lei. In Rucar traieste si singura femeie din zona care lucreaza marame din borangic. E batrana si mestesugul va muri, probabil, odata cu ea. Nimeni nu vrea sa invete o meserie cu care nu va avea ce face. Cand o imitatie de ie, cu trei floricele ratacite, costa in magazin aproape un milion de lei, este greu de crezut totusi ca, mai ales in strainatate, nu s-ar cumpara tesaturile autentice. Nici Ministerul Turismului sau al Culturii si nici vreun intreprinzator istet nu par sa fi vazut insa in asta o afacere profitabila.