"Sunt pasionat de Bucureşti"

Punem astăzi, faţă-n faţă, să ne vorbească de identităţi regionale, un bucureştean şi-un moldovean. Pe scriitorul Stelian Tănase, "care-a făcut ochi pe Bucureşti", şi pe actorul

Punem astăzi, faţă-n faţă, să ne vorbească de identităţi regionale, un bucureştean şi-un moldovean. Pe scriitorul Stelian Tănase, "care-a făcut ochi pe Bucureşti", şi pe actorul Alexandru Arşinel, născut în Dolhasca, judeţul Suceava, din tată "dolhăscan coada-vacii" şi mamă de etnie germană.

Stelian Tănase se declară pasionat de Bucureşti, "mie-mi place oraşul ăsta, aşa nenorocit cum e", vorbeşte despre mai multe categorii de bucureşteni şi despre "Bucureştiurile din Bucureşti".

De celalaltă parte, Alexandru Arşinel zice, mai în glumă, mai în serios, c-am avut noroc cu moldovenii, "că, din punct de vedere demografic, ei au ţinut naţia asta în picioare". Mai zice că oameni aşa de primitori ca moldovenii el n-a mai întâlnit şi că-i mândru că s-a născut în Moldova.

Stelian Tănase zice că e fascinat de Bucureşti, dar asta nu înseamnă că nu vede urâţenia şi vulnerabilitatea oraşului. "Te uiţi la Bucureşti cu un sentiment contradictoriu, ca la un animal schilod"

"Bucureştiul e ţara mea"

Născut în februarie 1952, la Bucureşti, Stelian Tănase e cunoscut drept scriitor, istoric, publicist şi analist politic. Se declară legat de oraşul în care s-a născut şi-n care trăieşte: a copilărit în curtea Bisericii Sfântul Nicolae, din spatele Halei Obor, s-a mutat apoi cu familia în alt cartier bucureştean de mahala, Bariera Vergului, iar astăzi trăieşte într-o casă din Mahalaua Dracului, aşa cum e cunoscută zona care se întinde "de la Groapa lui Ouatu, unde e Biserica Sfânta Maria, şi până la Hanul Galben, pe care Ceauşescu l-a demolat".

Zice că Bucureştiul e ţara lui, "absolut tot ce-am scris e legat de Bucureşti" şi că acum pregăteşte un roman, care se intâmplă în anii '40, despre saloanele de dans ale Capitalei, despre cârciumi, despre Gara de Nord, despre casele de toleranţă.

Pentru cei pasionaţi de istoria oraşului de pe Dâmboviţa, Stelian Tănase este şi realizatorul serialului "Bucureşti Strict Secret", difuzat de Realitatea TV. "Am făcut serialul ăsta cu o plăcere enormă, m-am simţit pentru prima dată util, am simţit că fac ce trebuie pentru Bucureşti".

Adevărul: Încep cu întrebarea de pe blogul emisiunii "Bucureşti Strict Secret": Dumneavoastră iubiţi sau nu Bucureştiul?

Stelian Tănase: Faptul că am făcut un serial de 32 de episoade, care mi-a luat doi ani din viaţă - numai producţia, că documentarea mi-a luat toată viaţa - cred că spune destul. Sunt pasionat de Bucureşti. Dar asta nu înseamnă că nu-i văd urâţenia, vulnerabilitatea.

Mie îmi place, însă, oraşul ăsta, aşa nenorocit cum e. E un oraş la care te uiţi cu un sentiment foarte contradictoriu. Aveam e un prieten care avea un câine schilod. Şi se uita la el, aşa, frustrat, că n-are şi el un câine fălos, frumos, pieptos, puternic, dar îi era milă de el, că era aşa... drăguţ.

Cam aşa te uiţi şi la Bucureşti, ca la un animal schilod. Pe de-o parte, e-al tău şi asta e, pe de alta, nu poţi să nu constaţi urâţenia lui faţă de câinele vecinului. Că te duci la Budapesta, sau la Roma, sau la Istanbul, şi compari cu Bucureştiul şi vezi că Bucureştiul e ca un sat prost în Bărăgan, în praf.

Dar pe de altă parte, Bucureştiul e fascinant. Sigur, şi un parizian spune că Parisul e fascinant, şi un berlinez spune că Berlinul e fascinant, pot să-mi permit şi eu, născut în Bucureşti, să spun că Bucureştiul e fascinant. Problema e să şi probezi, chiar să te şi doară.

Eu am o răfuială cu primarii pe care i-am avut noi după '90 în Bucureşti în sensul că au ignorat Bucureştiul complet. N-am văzut niciunul care să înţeleagă în ce oraş trăieşte, ce oraş e Bucureştiul. Care oraş?! L-au văzut toţi ca pe o vacă de muls.

Ori asta mi se pare jalnic. Până n-o să avem un istoric primar sau pe cineva care să vină din zona asta, a memoriei Bucureştiului... În Italia, de pildă, au fost mai mulţi primari istorici de artă, istorici. Poate unul dintre aceştia va avea suflet pentru orasul ăsta. Care nu e numai ziduri, numai ţevi, este şi memoria lui.

"Trăim ca nişte străini în Bucureşti"

Un oraş dacă nu are o memorie, e o baracă, e o tabără militară, e un cort. Plus că mai e şi o chestie de însănătoşire psihică, emoţională, a oamenilor. Ei trebuie să ştie în ce univers trăiesc. Un om care nu ştie unde trăieşte, care poate fi mutat de colo colo ca un pion, este un schizoid.

Orice om, când intră într-o casă, vrea să ştie unde e veceul, unde e bucătăria, unde-s ferestrele, unde-i butonul de la lumină... Gândiţi-vă că intraţi într-o casă străină, cu lumina stinsă. E o senzaţie extrem de inconfortabilă. Aşa-i şi într-un oraş în care nu ştii pe ce stradă stai, cine sunt vecinii tăi, care e istoria locului, ce s-a întâmplat în jurul tău.

Dacă mergeţi într-un oraş civilizat, de pildă, la New York, veţi vedea că asta e o preocupare foarte puternică, pentru că oamenii prind rădăcini în momentul ăla. Se cuplează cu acea realitate, se leagă emoţional de colţul străzii, de cârciumă, de cofetăria din colţ unde duci copilul să-i dai o prăjitură, de cinematograful din colţ.

Toate lucrurile astea creează un univers care face ca populaţia să fie stabilă, să trăiască relaxat din punct de vedere emoţional, să fie ataşată de un univers. Noi, în schimb, trăim ca nişte străini în acest oraş. Aşa cum e, Bucureştiul nu e un oraş, nu există ceea ce se numeşte bucureştean. Este o populaţie.

O populaţie care doarme aici în nişte cartiere, care aleargă de bezmetică, care se duce la birou cu troleibuzul, cu tramvaiul, cu metroul, cu ce apucă, dar care nu are un sentiment de apartenenţă faţă de acest oraş.

Care-i diferenţa între un bucureştean get beget şi unul mai nou? Ca la un moment dat circula o glumă că bucureşteanul get-beget îi spune celui venit mai nou: "mă, tu când ai venit în Bucureşti, săreai peste şinele de tramvai, de frică să nu te curentezi"...

... sau că ţi-a mâncat vaca buletinul la barieră. Nu-i nicio diferenţă, amândoi sunt oameni care pot să iubească oraşul ăsta. Gândiţi-vă, însă, că dacă cineva a venit aici la facultate, în timpul tinereţii, şi apoi şi-a găsit un job aici, el nu are un sentiment foarte bucureştean pentru că anii lui de copilărie sunt undeva la ţară sau într-un oraş de provincie şi el asta îşi aminteşte. Dar dacă e născut aici, a făcut ochi pe oraşul ăsta.

Bucureşti Strict Secret... de unde şi până unde? Cum a apărut proiectul ăsta?

Vreau să vă spun că am făcut serialul ăsta cu o plăcere enormă, m-am simţit pentru prima dată util, am simţit că fac ceva pentru Bucureşti. Proiectul e mai vechi, adică atunci când m-am apucat să filmez, aveam multe episoade gata ca documentaţie.

Şi aş lucra în continuare, dacă o televiziune mi-ar oferi să îl continui. Serialul nu s-a încheiat, nu are sfârşit, Realitatea s-a oprit. Eu doresc să îl fac în continuare, asta-i foarte clar. Eu sunt pasionat de Bucureşti, n-a fost un subiect întâmplător, adică hai să mă apuc eu să fac un serial de televiziune.

Am încercat cu acest serial să refac legătura emoţională a oamenilor care trăiesc în Bucureşti cu trecutul, cu memoria. Am tratat poveşti care s-au întâmplat acum o sută de ani ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Că acest trecut nu e un pod cu lucruri vechi, aruncate la gunoi, este un lucru viu. Dacă nu ai acest trecut, eşti, de fapt, o fantomă, un călător, vii cu trenul cu valiza, mănânci o pizza în gară şi pleci mai departe cu trenul, nimic mai mult.

Putem să vorbim de anumite trăsături-cheie ale bucureştenilor?

Nu, nu putem să generalizăm. Sunt mai multe zone. În primul rând, e zona acestui bucureştean post-belic, care a venit din satele din jur sau din oraşele din provincie adus de industria şi economia comunistă.

Adus aici să locuiască în condiţii destul de proaste, adică în cartiere-dormitor, n-a căpătat un sentiment de apartenenţă. Şi din cauza faptului că a devenit bucureştean în comunism, l-a privit cu ostilitate, a integrat drama asta a dezrădăcinării cu Bucureştiul şi are un sentiment de ostilitate faţă de marele oraş.

Din această zonă mare, reprezentată de un milion-două de oameni, s-au selectat, însă, oameni care s-au bucureştenizat, în sensul că au căpătat şi o dragoste, şi un suflet pentru oraş... Care s-au lipit de anumite zone mai frumoase, mai liniştite: Cotroceni, Mătăsari, Armenească... zone în care se mai putea sta. Să ştiţi că în Bucureşti se mai putea trăi până a venit nebunul de Ceauşescu.

Astăzi cum e, sunt mai multe categorii de bucureşteni?

Înainte de '90, bucureştenii se despărţeau în funcţie de zona în care trăiau: stăteai în Berceni sau stăteai pe bulevardele centrale, stăteai într-un cartier mai nou făcut, Drumul Taberei sau Balta Albă , zone mai bune, sau stăteai în aceleasi cartiere, dar în blocuri proaste, confort 2, 3, 4, făcute sub Ceauşescu în grabă.

Un bloc din anii '80 reflecta foarte bine structura socială a României: pentru că erau şi oameni cu dare de mână, să zicem doctori, dar era şi un muncitor amărât de la nu ştiu ce uzină.

Stăteau la grămadă în bloc şi era o politică socială de-a face acest mixaj, a regimului, ei aveau grijă să se întâmple chestia asta, ca să îi poată controla. Sigur că apoi se făceau schimburi de locuinţe şi se omogenizau într-o generaţie, dar era această politică. Dar diferenţele sociale erau mici.

Acum sunt mult mai mari, bucureştenii s-au despărţit mai cu seamă după 1990: sunt amărâţi care nu-şi pot plăti telefonul sau întreţinerea şi sunt oameni care au vile de 6-7 milioane de euro şi care, cele mai multe, sunt de un kitsch devastator.

Dacă mergeţi în Pipera, 90% din case sunt de o urâţenie asasină. Deşi sunt făcute de arhitecţi. Pentru că vine patronul, proprietarul terenului şi casei, şi spune: "Ia fă-mi aici un balcon, din-ăla, ca-n Dallas", şi arhitectul îi face, în loc să-i zică: "Domnu' Vasilică, oi avea matale 20 de milioane în bancă, dar nu e frumos!".

Dar el vrea de toate: vrea să-şi facă şi ca un ranch din Far West, vrea să-şi facă şi ca o vilă burgheză de la periferia Parisului, deci vrea să le facă pe toate, tot ce a văzut el la televizor. Aşa că amestecă: pune un balcon romantic, de arhitectură franceză secol XIX, şi cu un etaj cubist, de anii 30.

Bucureştiurile din Bucureşti

Dar cum vorbim de mai multe categorii de bucureşteni, vorbim şi de mai multe Bucureştiuri: e Bucureştiul secolului XIX, e Bucureştiul lui Pache Protopopescu, Bucureştiul lui Dem I. Dobrescu, sub Carol al II - lea, e Bucureştiul comunist-stalinist, cu Balta Alba şi Berceni... Sunt mai multe Bucureştiuri şi e clar că trebuie să existe şi un Bucureşti de secol XXI.

Eu sunt un partizan al acestui Bucureşti, dar cum îl facem? Îl facem demolând Bucureştiul de secol XIX, cu influenţa arhitecturii franceze şi austro-germane? Îl facem demolând Bucureştiul modernist al anilor 30, al lui Carol? Sau facem un oraş în care să asimilăm toate aceste experienţe? E surprinzător că deşi avem atâtea suprafeţe de construit, noi ne ocupăm să distrugem Bucureştiul istoric.

Sunt anumite clişee despre bucureşteni?

Da. Şi cel mai incorect este cel cu "Mitică", potrivit căruia bucureşteanul ar fi superficial, neserios. E un fel de război de imagine între regăţeni, moldoveni sau provinciali, nu neapărat între Regat şi Ardeal, dar eu ştiu foarte mulţi ardeleni neserioşi, pe care nu poţi să contezi. Eu cred că nu putem să generalizăm şi să spunem că regăţenii sunt neserioşi, iar ardelenii, serioşi. Fiecare ins are propriul său desen. "Mitică" e un clişeu literar, ca şi Zoe, ca şi Caţavencu...

Cum rămâne cu acel "Mitică" din manifestul lui Sabin Gherman, "M-am săturat de România", care-a făcut atâta vâlvă în 1998?

Sabin Gherman a venit cu o teză interesantă, cu o problemă pe care şi-au pus-o mulţi, în toate societăţile emergente. Aceeea a raportului între centru şi periferie, între Capitală şi privincie, cum se distribuie fondurile... Şi Franţa are o asemenea problemă, socialiştii au descentralizat puţin structurile, dar, oricum, Franţa e cea mai centralizată ţară din Europa occidentală.

Eu sunt un adversar al centralismului, am şi propus la un moment dat să mutăm capitala administrativă în alt oraş, la Braşov, la Sibiu, într-un oraş mai nemţesc şi mai serios. Faptul că oamenii sunt obişnuiţi să fie punctuali, de pildă, e un lucru important.

Pe de altă parte, descărcarea Bucureştiului de atâtea sarcini eu îl văd ca pe un lucru pozitiv. De ce n-ar rămâne Bucureştiul un centru cultural şi unul de business? New Yorkul nu e capitala Americii, şi nici Los Angelesul. Şi sunt oraşe de mare cultură, prospere.

Bucureştiul ar rămâne un oraş foarte liber, fără această presiune administrativă. Pentru că Bucureştiul nu poate să facă faţă, în acest moment, acestei triple dimensiuni: economică, istorico-culturală şi politico-administrativă. E evident că e depăşit, se simte. Asta e o discuţie veche, dar probabil nu se va muta Capitala, că ăsta ar fi un şoc prea mare.

Dar de unde ni se trage treaba asta, cu stereotipurile, cu miticii?

Totdeauna există asemenea cultură populară, care atribuie celorlalţi anumite trăsături. Imagologie se numeşte chestia asta. Am citat la un moment dat o carte foarte interesantă despre cum se vedeau nemţii, englezii şi francezii în primul război mondial. Dumnezeule!

Ce puteau să spună unii despre ceilalţi, ce mitologii construiau... Care mănâncă copii, care... Vă dau exemplu de prejudecată: noi spunem că americanii sunt naivi, că nu citesc nimic şi că sunt nişte proşti. Ia duceţi-vă la New York să vedeţi cam cât se citeşte la New York, ia verificaţi tirajele cărţilor, un american citeşte de 20 de ori mai mult decât un român.

Duceţi-vă la New York să vedeţi că toată lumea e cu o carte pe genunchi. Şi uitaţi-vă ce se întâmplă la noi: la noi, stau, beau berea într-un colţ, sparg seminţe şi se uită aşa, la lume, ca tâmpiţii, cu creierul gol. Stau aşa şi aşteaptă că peste jumătate de oră îi vine trenul. Fără nicio preocupare. În loc, în jumătatea aia de oră, să-şi mărească bagajul de cunoştinţe.

Cum e, până la urmă, bucureşteanul?

Bucureşteanul crede că e buricul pământului. Dar şi parizianul... dacă-l vezi cum e faţă de cel din Grenoble, din Lyon, din Bordeaux, zice că el e Franţa, că e chintesenţa spiritului francez. Românul, la modul general, pendulează între două complexe: cel de superioritate şi cel de inferioritate.

Pe de-o parte, el crede că e buricul pământului, pe de altă parte, e o slugă, e umil, e cu căciula în mână pe la alţii. N-aţi văzut cum a jucat România la Campionatul European de Fotbal? Cu un sentiment de inferioritate care s-a simţit, gen, noi suntem mici şi poate scăpăm cu viaţă.

Stilul de joc al unei echipe de fotbal păstrează în el caracteristicile psihologice, temperamentale, ale societăţii respective. Echipa naţională a României joacă retragere în codru, retragerea în munţi, asta e tactica. "Unde ne ascundem?", stilul haiducesc. Mentalul colectiv se simte.

Bucureştiul e un oraş cu aer prost. Aşa scriu călătorii străini. Aer prost pentru că a fost aşezat într-o mlaştină, într-un luminiş, într-o pădure, Codrii Vlăsiei, acesta fiind locul în care făceau popas caravanele negustoreşti şi, mai ales, unităţile militare, în drum spre Târgovişte.