Ştefan Agopian:”Dacă nu am fi orgolioşi, nu ne-am mînca viaţa scriind”

Agopian spune că, în ciuda orgoliilor pe care le are, ca orice artist, nu-l mai atinge nicio critică negativă, pentru că este „bătătorit”. Scriitorului i-au fost publicate la Editura Polirom două volume de ”Opere”, care îi cuprind aproape toată creaţia.

Cezar Paul-Bădescu: Ţi-au apărut – iată – două volume de ”Opere”. Cum te simţi ”clasic în viaţă”?

Ştefan Agopian: În primul rînd, nu sînt prea clasic. Eu sper să mai scriu ceva... Cînd mi-a propus Silviu Lupescu, directorul de la Polirom, să apar în seria asta, m-am tot învîrtit în jurul cozii şi mi-am zis că asta-i un fel de cruce pe mormînt. Dar după aceea mi-am adus aminte că în perioada interbelică, în seria scoasă la Fundaţiile Regale, erau şi ”Opere” ale unor scriitori în viaţă.

În oglindă cu prima întrebare, aş pune următoarea: cum te simţi ca ”scriitor minor”, în ”Istoria...” lui Manolescu?

Mă simt foarte confortabil: ”Istoria” – mare, eu – mic, deci pot să mă mişc lejer. N-a fost nicio surpriză pentru mine. Nicolae Manolescu a reluat pur şi simplu două articole din anii '80 şi nu şi-a mai revizuit poziţia de atunci. Nu-i nicio supărare.

Nu te-ai enervat?

Sincer să fiu, nu. Fiindcă mă aşteptam, ştiind ce volum de muncă are cu această ”Istorie”, cîte slujbe are, ce obligaţie are cu familia (fetiţă mică, nevastă tînără) - era clar că nu o să recitească toate cărţile despre care voia să scrie.

Eşti conciliant, cum nu eşti tu de fapt...

Ştii ce se întîmplă? Nu poţi să impui omului o judecată de valoare cu sila. Asta-i părerea lui, să fie sănătos! O să rîdă fetiţa lui de el, probabil, peste 20 de ani.

Nu ai orgolii de scriitor? Atunci cînd cineva nu scrie despre tine cum ţi-ai dori, te muşcă de inimă orgoliul?

Nu, sînt bătătorit. Am o vîrstă, am păţit de toate, nu mă mai impresionează nimic. Cel mult constat că-i idiot criticul respectiv, dar nu mă mai enervez. Evident, ca orice artist, sînt foarte orgolios; dacă nu am fi orgolioşi, nu ne-am mînca viaţa scriind, nu ne-am fi apucat de meseria asta ingrată.

Dar repet: nu mă mai impresionează prostia unora sau reaua voinţă. Uneori e prostie, alteori rea voinţă, alteori superficialitate... N-au răbdare să citească cu atenţie. Este şi cazul lui Nicolae Manolescu. Mi-a cerut toate cărţile, iar eu, ca tîmpitul, am făcut teanc, le-am pus într-o pungă, i le-am dus, ca apoi să constat că nu le-a deschis. Şi nu sînt singurul caz, stai liniştit!

”Eram, ca şi acum, un cititor dat dracului”

Chiar şi primul tău roman, ”Ziua mâniei”, te recomanda ca un scriitor de forţă. Cum te-ai format ca scriitor, cum ţi-a apărut interesul pentru literatură?

Păi simplu: mai întîi a fost interesul pentru lectură. Eram, ca şi acum, un cititor dat dracului. La bibliotecă dădeau numai trei cărţi şi, ca să iau mai multe, m-am înscris la patru biblioteci. La 14 ani eram deja devorator de cărţi, un cititor profesionist. Ţin minte că atunci am citit un an de zile tot ce era tradus la noi din Balzac – operele complete.

Ai fost încurajat de părinţi să citeşti?

Părinţii mei erau nişte oameni needucaţi, simpli. Cu toate astea, taică-meu m-a încurajat, de fapt îmi dădea bani să-mi cumpăr cărţi (vorbesc de el, că maică-mea a plecat de acasă cînd aveam 12 ani). Şi citea şi el.

El ce meserie avea?

Cizmar. În fine, cînd zici ”cizmar” în România te duci imediat cu gîndul la Ceauşescu... Taică-meu a fost iniţial cizmar, apoi a avut un atelier de cizmărie de lux pînă în 1947 cînd, văzînd că se îngroaşă gluma cu comuniştii, a închis atelierul şi s-a angajat printre primii la cooperativă ca cizmar simplu - şi aşa a scăpat să fie luat la întrebări.

Cum spun, era un om simplu, dar cu patimă pentru lectură. Într-o zi, enervat că mă tot bătea la cap să-i dau ceva să citească, am zis să fac mişto de el şi i-am dat ”Iliada”. Vreau să spun că bătrînul meu tată a stat şi a citit-o cuminte. La un moment dat, exasperat, l-am întrebat: ”Da-ţi place?” ”E extraordinară!” – mi-a zis.

Bun, ăsta a fost interesul pentru literatură ca cititor. Dar ca scriitor?

Asta e banal. M-am îndrăgostit, am început să scriu poezii...

Şi respectiva era impresionată?

Ştii cum e dragostea de adolescenţă!... Sigur, era foarte impresionată. Poeziile erau aşa de proaste, încît nu aveau cum să nu impresioneze... Pe urmă am început să citesc poezie multă şi mi-am dat seama că, orice aş face, nu o să fiu Nichita Stănescu, de exemplu.

Atunci am început să scriu proză - şi proza mi-a ieşit bine din prima. Proză scurtă, pentru că pe atunci nu aveam suflu pentru roman. Dar, cu timpul, am învăţat să-mi dozez discursul, ca pentru roman. Asta-i ca o meserie, se şi învaţă. Trebuie să ai talent, fără îndoială, dar dacă nu exersezi e ca un sportiv care stă în cîrciumă. Scriam zilnic, am scris şi-n armată – culmea!

Am făcut la ”dilibau” – unitate specială de muncă fără drept de a purta armă. Am ajuns acolo pentru că m-au dat afară de la Facultatea de Chimie, imediat după revolta studenţilor din '68, pentru vacanţa de Crăciun (la care eu n-am participat, că nu am ştiut de ea – eram bucureştean şi au ieşit căminiştii). M-au dat afară, m-au luat la ”dilibau” şi, după un an şi jumătate de armată, nu voia nimeni să mă angajeze. Aşa am stat patru ani şomer, patru ani care au fost benefici pentru mine. Am scris ca tîmpitul!

Şi din ce trăiai?

Mă ţinea taică-meu. M-a întrebat: ”Tu ce ai de gînd să faci?” I-am zis: ”Mă, tată, chimist n-o să mai reuşesc, vreau scriitor.” Zice: ”Bine. Ce-ţi trebuie?” ”Păi – zic – să mă ţii acasă să scriu.” A zis „bine”. Îmi cumpăra cafea, ţigări, îmi dădea să mănînc şi cinci lei de buzunar.

”Eşti român, să-ţi fie clar asta!”

În cărţile tale ai găsit nişa unei lumi din trecut. De unde interesul pentru această lume?

Eram pasionat de istorie, pe de-o parte, apoi, dacă vorbeai despre trecut, scăpai mai uşor de cenzură. Mi-am găsit această nişă instinctiv.

Contează, din perspectiva literaturii tale, că eşti armean?

A fi armean, evreu sau grec e o chestie culturală. Ei bine, eu am crescut ca român. Maică-mea a fost româncă, taică-meu, armean, dar taică-meu a mers pe ideea ”ai mamă româncă – eşti român”. Am vrut să merg la şcoala armeană, dar el nu m-a lăsat. Mi-a zis: ”Eşti român, să-ţi fie clar asta!” Mulţi zic că sînt armean şi de-aia scriu aşa – mai opulent, mai nu ştiu cum. Ei bine, eu nu am avut nicio legătură cu armenii.

”Precis soacră-sa i-a scris-o!”

”Ziua mîniei” a fost predat editurii în 1972, dar a apărut de-abia în 1979. Cum e să aştepţi şapte ani, să ştii că ai un volum bun şi că eşti un scriitor adevărat, iar lumea să n-aibă habar de acest lucru?

E groaznic, stai liniştit! Nu ştiu ce-a fost în capul meu. În timpul acesta am scris la ”Tache de catifea”, unde m-am blocat, apoi am scris la ”Manualul întîmplărilor” şi m-am blocat şi acolo şi vreo trei ani n-am scris nimic. M-am apucat de numismatică şi aşa l-am cunoscut pe Nichita Stănescu.

El a citit primele trei povestiri din ”Manual” şi le-a declarat geniale, cu uşurinţa cu care el declara mai pe toată lumea genial, dar prietenia cu el m-a încurajat şi i-am dat drumul din nou. Nichita a fost un factor catalizator.

Mă gîndesc că aşteptarea asta a fost destul de castratoare...

Da, destul de castratoare, în sensul că am refuzat să fac copii. Eram însurat şi i-am spus nevesti-mii că nu vreau să am un copil căruia să-i spun că sînt dispecer la ISPÎF, unde am lucrat zece ani. (Ăsta era Institutul de Proiectări şi Îmbunătăţiri Funciare.)

Nevastă-mea m-a luat în serios o vreme, după care, de capul ei, a rămas borţoasă. Sigur, cu mine... À propos de ISPÎF, cînd mi-a apărut prima carte, ”Ziua mîniei”, colegii de acolo, ingineri, oameni care se uitau de sus la mine, au pus pariu că nu am scris eu cartea asta, că nu aveam de unde să ştiu eu cum a fost în Primul Război Mondial. Eu făceam pe tîmpitul acolo, ca să n-am probleme, în sensul să nu-mi dea mai mult de muncă - cu cît păreai mai deştept, cu atît primeai sarcini în plus. S-au gîndit ei ce s-au gîndit şi au zis: ”Probabil că i-a scris cartea nevastă-sa, că e psiholog, e cu studii, ca noi”.

Dar parcă nu se potrivea, aşa că au ajuns la concluzia: ”Precis soacră-sa i-a scris-o! E doctor în psihologie, e o persoană excelentă...”. Într-o zi m-a pus dracu’ să-i povestesc asta lui Mircea Ciobanu, omul care m-a ajutat să public. Ei bine, el ani de zile mi-a zis, de faţă cu martori: ”Băi, Agop, mai vorbeşte cu soacră-ta aia, să mai termine dracu’ o carte, că aşteaptă publicul!”. Unii au luat-o în serios. De exemplu, un stupid cum era Marius Tupan, care a scris după aia că a auzit că soacră-mea mi-a scris cărţile.

Arsura de pe fundul cratiţei

Spuneai că a existat o perioadă de cîţiva ani în care nu ai mai scris nimic. Cred că şi după Revoluţie ai avut parte de aşa ceva.

După Revoluţie n-am mai scris nimic, pînă aproape azi (”Fric” a fost scris înainte de ‘89). M-am apucat de ziaristică – trebuie să trăiesc din ceva! – şi nu se împacă deloc una cu alta. Tu ştii foarte bine... Concentrarea pentru o carte e de alt tip decît concentrarea pentru un articol. Ziaristica îmi mănîncă tot timpul şi nu mă mai pot concentra la altceva.

Şi nu te roade faptul că nu mai scrii literatură?

Eu am o teorie, despre care am mai vorbit: după o anumită vîrstă, seacă pofta de a scrie şi de a inventa lumi noi. Am făcut o comparaţie: cînd eşti tînăr, e ca şi cum ai avea o cratiţă cu mîncare şi poţi să înfuleci cît vrei. Cînd eşti adult, ca scriitor, mai e în cratiţă destul, iar cînd ajungi pe la 60 de ani, cum sînt eu, mai e pe fundul cratiţei arsura.

Mai pui nişte apă, o fierbi şi faci o zeamă lungă. Nu vreau să se spună ”uite, dom’le, a ajuns Agopian să ne dea zeama lungă din cratiţa lui!”. Chit că mîncarea era grozavă – au zis unii – pe vremuri. Sînt  convins că am scris nişte cărţi foarte bune. Mie-mi ajunge atît. De ce să mai scriu nişte cărţi proaste? Numai ca să umplu biblio-teca cuiva?

Literatură bună şi premii

“Opere I” conţine cartea de proză scurtă “Însemnări din Sodoma” scrisă de Agopian în tinereţe, dar publicată de-abia în 1993; volumul lui de dramaturgie “Republica pe eşafod” (apărut şi el cu întîrziere, în anul 2000), romanul “Ziua mîniei”, debutul lui, din 1979; “Manualul întîmplărilor” (publicat în anul 1984, volum de proză pentru care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor) şi “Tache de catifea” (apărut în 1981).

“Opere II” adună romanele “Sara” (Editura Eminescu, 1987 - premiul revistei Amfiteatru pentru cea mai bună scriere beletristică a anului), “Tobit” (Editura Eminescu, 1983 - premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), “Fric” (Polirom, 2003 - premiul ASPRO pentru experiment în 2004 şi premiul revistei Cuvîntul la categoria „Superlativele anului 2003”).

Plăceri şi neplăceri

Din articolele pe care le scrie în presă, Agopian pare un om care strîmbă din nas la aproape orice. „Nu am făcut din strîmbatul din nas un mod de a fi. Asta ţine de firea mea şi de o acreală care se datorează bătrîneţii, cred” – ne-a spus el.

L-am întrebat care sînt lucrurile care nu-i plac, dar mai ales cele care-i plac.

Ce nu-i place

„Nu-mi place să călătoresc. Asta pentru că mă simt foarte bine aici. De ce să mă mut în altă parte, unde s-ar putea să mă simt mai prost?”

„Nu-mi place să merg în locuri aglomerate, pentru că sînt sedentar. Plus că am avut, timp de 20 de ani, o agorafobie severă – au fost luni de zile în care nu ieşeam din casă. Radu Cosaşu, care a avut şi el aşa ceva, mi-a zis: «Agop, există o soluţie să te faci bine: să schimbi nevasta.» Eu n-am schimbat nevasta, dar m-am făcut bine.”

Ce-i place

„Îmi place în continuare să citesc, deşi rar mai nimeresc cîte o carte care să-mi producă o satisfacţie, cît de cît.”

„Îmi place să gătesc – orice vrei tu, dar mîncare românească (uite, de exemplu, astăzi o să-mi fac nişte chiftele). Sînt foarte mofturos la mîncare şi de-aia gătesc: îmi fac ce-mi place mie.”

„Multă vreme mi-au plăcut monedele. Am scăpat şi de asta. E piaţa invadată de monede false, apoi s-au scumpit foarte mult. În schimb, am făcut o pasiune - care văd că mă mai ţine - pentru cărţile de debut ale scriitorilor români. Am acum vreo 5-600 de cărţi de debut, multe dintre ele rare (de la Macedonski, la Steinhardt sau la Geo Dumitrescu).”