Sibiu: Ionel Bucur, antrenorul de la Baza Hipică

Creşte cai de curse, antrenează jochei de înaltă performanţă şi face parte din lotul naţional de seniori. Ionel Bucur este în şaua de competiţie de 35 de ani şi nu simte niciun pic de oboseală.

Este un om blând, calm şi răbdător. Are o voinţă de fier şi o tijă de titan în picior iar munca lui este să antreneze caii de competiţii. Şi jocheii. Cât e ziua de lungă, îl găseşti lângă cai, la Baza Hipică. Le dă să mănânce, le prepară suplimentele alimentare, îi curăţă, îi îngrijeşte, le dă medicamente, îi antrenează. De mic, Ionel Bucur a crescut printre cai iar de la zece ani nu ştie să fi vrut altceva decât să lucreze cu aceste minunate creaturi. Acum, la 45 de ani, antrenează patru jochei şi încă face echitaţie de performanţă, fiind în lotul naţional de seniori. Şi asta, în ciuda unei fracturi de femur. „N-am avut niciun accident în 35 de ani iar în toamna trecută s-a întâmplat. Era un cal mai tânăr...”

A crescut printre cai
Era doar un pici când a văzut primul cal de curse. A simţit imediat că e o mare diferenţă între animalele din curte pe care tatăl său le folosea la diverse sarcini şi caii antrenaţi doar pentru sport. „Prin 1974 s-a organizat la Sibiu Balcaniada de obstacole şi toţi caii clubului CSM au fost mutaţi la Şelimbăr. I-am văzut, am urmărit şi competiţia iar a doua zi am fost la club şi m-am înscris”, povesteşte Ionel. A început cu o oră de antrenament pe săptămână şi a ajuns să vadă în faţa ochilor doar echitaţie, zi de zi, oră de oră. „Discuţii au fost acasă, pentru că mai neglijam şcoala, altfel nu reuşeşti. Prima mea competiţie a fost la 13 ani şi rezultatele au început să vină. De atunci, părinţii au fost mulţumiţi şi nu s-a mai pus problema să renunţ”, îşi aminteşte Ionel.

S-a calificat la Olimpiadă, dar n-a avut bani să meargă
În lungul drum spre performanţă, sacrificiile n-au fost deloc puţine ori mici. Dar nici nu-i pasă de lucrurile la care a trebuit să renunţe pentru o deplasare în Franţa la Mondiale, spre exemplu, sau pentru a cumpăra un cal cu pedigree încărcat. Nu regretă decât un singur lucru. „În 1992 eram la clubul Dinamo Bucureşti şi m-am calificat la Olimpiada de la Barcelona. Dar nu au fost bani şi nu am reuşit ajunge. De asta îmi pare cel mai rău, că n-am participat la Jocurile Olimpice”, afirmă cu tristeţe Ionel. A început să antreneze imediat după revoluţie iar mândria lui cea mai mare este că cei doi băieţi ai săi îi calcă pe urme, fiind cei mai silitori cursanţi. „Băiatul meu de 19 ani încalecă foarte bine. Îi place echitaţia şi nu vrea altceva decât să rămână în ramura sportivă. Eu totuşi îl sfătuiesc să ia altă cale, numai să nu mă urmeze. E o meserie grea, riscantă şi nu e deloc apreciată”, precizează jocheul.

Patima, calul preferat
A încălecat sute de cai şi acum are zece, lot personal, pe care îi antrenează zilnic. Cea mai dragă îi este Patima, pe care a dat câteva mii de euro, nu spune cât, în urmă cu aproape şapte ani. „Anul trecut mi s-au oferit 150.000 de euro, dar am refuzat. Nu pot s-o dau, este în familie”. Ionel şi-a dedicat toată viaţa cailor şi nu a fost niciodată în concediu. Recunoaşte că are un mare noroc că soţia îl înţelege şi chiar îi dă o mână de ajutor la îngrijirea cailor. Şi, cu toate că nu câştigă bani din această activitate, se simte cel mai bogat om din lume.