România, țară cu drumuri proaste încă din secolul al XVIII-lea. „Eşti târât prin bălţi şi râuleţe, tufişuri şi gropi, zguduindu-te de moarte”

Tradiția României de țară cu infrastructură proastă merge în istorie până în secolul al XVIII-lea, când călători străini care au trecut pe aici au semnalat faptul că la o ploaie drumurile din Țara Românească se transform în noroi, podurile erau inexistente, iar mijloacele de transport incomode.

Căruță de poștă brăileană. FOTO: ilustrație „De la Praga la Focșani”, Emanuel Solomon

România s-a clasat în ultimii ani la coada clasamentelor europene privind infrastructura rutieră. În ultimul raport global de competitivitate publicat înainte de pandemia de COVID-19 de Forumul Economic Mondial. România este depășită la capitolul drumuri în stare precară doar de Bosnia și Herțegovina respectiv de Republica Moldova. În top, se află Țările de Jos, Elveția, Austria și Portugalia.

În 2024, mai puţin de jumătate din drumurile României sunt modernizate, iar mai mult de un sfert sunt acoperite cu pietriş sau cu pământ. După 1989, reţeaua de drumuri naţionale şi judeţene a crescut cu mai puţin de 20%, în principal pentru că România nu a reușit să acceseze fondurile europene. În schimb, numărul de maşini a explodat. Pe drumurile ţării sunt peste 8 milioane de autoturisme, faţă de 1,3 milioane acum 35 de ani.

Starea proastă a drumurilor de pe teritoriul României de astăzi a fost o problemă pe care călătorii străini care au trecut pe aici au sesizat-o încă din secolul al XVIII-lea.

Într-un memoriu redactat la 1780 de către Costantino Guglielmo Ludolf care cuprinde o prezentare generală a Ţării Româneşti, autorul menţionează caracterul mlăştinos al teritoriului nord-dunărean precum şi faptul că drumurile sunt foarte obositoare şi primejdioase pentru un călător străin.

Jurnalul de călătorie consemant de istoricul Bogdan Bucur în lucrarea „Devălmăşia valahă : 1716-1828 : o istorie anarhică a spaţiului românesc” arată: „De-abia găseşti un drum printre aceste păduri atât de dese. În Ţara Românească nu sunt nici poduri, nici şosele. Cele mai multe râuri trebuie să fie trecute fie înot, fie cu barca, sau pe plute, care sunt totdeauna în stare proastă”.

La 1807, într-un raport asupra Ţării Româneşti şi Moldovei întocmit la solicitarea împăratului Napoleon I Bonaparte, Charles Frédéric Reinhard, consulul general al Franţei în Moldova, remarcă faptul că „după o ploaie trecătoare, drumurile valahe ajung de neumblat, transformându-se într-o tină moale. La un sfert de leghe de capitală, spre exemplu, trăsurile se înfundă în noroi şi la poalele munţilor ţăranul, după ce şi-a deshămat caii, aşteaptă răbdător să se zvânte drumul.”

În 1822, francezul F.G. Laurençon găsește o situație similară. El remarcă faptul că este vina administraţiei valahe că în Ţara Românească nu sunt nici poduri şi nici bărci (cu unele excepţii) pe râuri.

Nici în preajma adoptării Regulamentului Organic, în anul 1830, situaţia nu pare sub nicio formă schimbată sub aspectul traversării apelor curgătoare, care tăiau căile de tranzit valahe prin vadul râurilor (în lipsa podurilor).

Venind de la Braşov spre capitală, pe valea Prahovei, drumul trecea, la 1830, „peste deal şi vale, prin râpe, mocirle şi vaduri de rîu“, astfel încât croitorul german Peter Dietrich Holthaus, originar din Westfalia, a fost nevoit ca „în patru zile“, cât a durat călătoria, „să trecem prin apă de 72 de ori fiindcă în ţara asta nu sînt poduri”.

Un mijloc „primitiv” de transport public: căruța valahă

Țara Românească nu excela nici la mijloace de transport.

Într-o scrisoare redactată la Bucureşti în luna ianuarie 1813 de către August Marie Balthasard Charles Pelletier, conte de Lagarde, şi adresată prietenului său Jules Griffith, autorul remarcă faptul că de la Călăraşi (pe care îl descrie ca fiind „un amărât târguşor românesc”) şi până la Bucureşti călătoreşti într-un fel de căruţă plină cu paie (în loc de banchetă), aşezată pe patru roţi mici fără arcuri, având înhămaţi patru cai cu frânghii în loc de hamuri. Întrucât într-un astfel de atelaj încape cu greu chiar şi o singură persoană, această situaţie obligă să se folosească tot atâtea căruţe câţi călători şi câte cufere sunt.”

În acelaşi an, 1813, la 30 mai, John Mac Donald Kinneir, căpitan scoţian în serviciul Companiei Indiilor şi agent diplomatic al guvernului britanic, care călătorea de la Viena la Constantinopol (tranzitând astfel Ţara Românească), străbate drumul de la Craiova până la Bucureşti tot într-o astfel de căruţă de poştă (în care de abia încăpea, cu dificultate, o singură persoană) şi remarcă faptul că prin stăruinţa şefilor de poştă din Ţara Românească a fost încărcat nejustificat la plată (cu şaptezeci de piaştri), întrucât aceştia au insistat să-i pună şase cai la trăsură, cu toate că aceasta ar fi putut să fie trasă cu uşurinţă de unul singur.

„Ca de obicei, nişte funii înlocuiau hăţurile, iar cei trei surugii ai mei n-aveau nici pantofi, nici ciorapi în picioare; tot restul îmbrăcăminţii lor era alcătuit dintr-o cămaşă albă, o pereche de iţari şi o căciulă din blană de miel”, a scris britanicul.

La 1826, tranzitând principatul valah cu căruţa valahă de poştă de la Dunăre până la Bucureşti, ofiţerul britanic Sir James Edward Alexander după ce menţionează că a fost înăbuşit de praf călătorind prin Ţara Românească, stând pe paie (în loc de banchetă) la două picioare deasupra pământului, în nişte căruţe joase de poştă (pentru o singură persoană) care n-aveau arcuri, aşezate pe patru roţi şi trase de patru cai mici, dar puternici, care alergau cu o repeziciune nebunească peste bolovani, remarcă faptul că a întâmpinat în Ţara Românească cele mai proaste condiţii de transport care se pot închipui, menite a scoate şi sufletul afară din trupul unui păcătos.

În primăvara anului 1827 (prin lunile martie-aprilie), căpitanul de marină englez Charles Colville Frankland remarcă faptul că a părăsit Bucureştii cu patru căruţe, fiecare fiind trasă de câte patru cai mici şi condusă de către un surugiu cu înfăţişare sălbatică, ce scotea chiote ascuţite pentru a conduce caii.

„Aceste căruţe mici au o înălţime cam de un picior şi jumătate de la pământ şi constituie mijloacele de transport cele mai primitive şi mai neasemuite din câte am văzut sau auzit. Aşezat pe o legătură de fân [în loc de banchetă], eşti târât cu o iuţeală nemaipomenită prin bălţi şi râuleţe, tufişuri şi gropi, zguduindu-te de moarte prin violenţa şi repeziciunea mişcării. Cu toate neplăcerile şi starea deplorabilă în care te afli, nu poţi să nu râzi de felul caraghios în care îţi cauţi şi nu-ţi poţi găsi locul, stând când ghemuit jos pe mănunchiul de fân, când picior peste picior, şi când lungit pe spate cu picioarele ieşite afară, cu primejdia de a fi sfărâmate de copitele cailor ce galopează; praful şi noroiul îţi sar în ochi, nas, urechi, cravată, păr şi pe toate părţile trupului”, a scris căpitanul englez.