Poveste din România cealaltă

0
Publicat:
Ultima actualizare:

O dată pe an, centrul Capitalei e ocupat de mii de oameni care nu vor să protesteze sau să se bată. Un story de succes despre optimism şi ambiţie, cu personaje frumoase, Maratonul Internaţional Bucureşti este ignorat de posturile TV

...Am făcut o greşeală. Mai sunt opt zile până la semimaraton şi astăzi, după 12 kilometri, mă doare din nou gamba piciorului drept. Am simţit zvâcnirea încă din timpul cursei, am ştiut de atunci că va fi o problemă... Aceeaşi greşeală, acelaşi picior, aceleaşi consecinţe. Nu am răbdare cu strechingul înainte de antrenament. Astă-primăvară, contractura m-a ţinut două săptămâni pe bară. Acum, nu mai sunt decât şapte zile până la semimaraton...
Mai sunt cinci zile. Piciorul mă doare. N-am mai alergat. Nu ştiu dacă voi reuşi să intru în cursă. Trebuie să-mi aduc aminte ce făceam atunci,
demult, când eram la atletism şi păţeam din astea. Săptămâna aceasta, până la semimaraton aş mai avea de bifat două antrenamente.
Mai sunt patru zile. Ştiu ce voi face. Nu mai alerg, eventual, decât şase kilometri, ceva uşor, cu o zi-două înaintea semimaratonului. Dacă mă ţine piciorul.

Ţara paralela care nu exista


Mai sunt trei zile. Acum, am impresia că n-aş putea să alerg. Trebuie să mă odihnesc şi să-mi schimb hrana. Renunţ la majoritatea alimentelor, rămân la cereale cu lapte, miere şi nucă, la apă plată şi fructe.

Vineri. După-amiază încerc marea cu degetul. Şase kilometri de alergare uşoară, piciorul mă doare, dar nu foarte tare. S-ar putea să pot termina cursa.
Sâmbătă. Merg în Piaţa Constituţiei, să-mi iau kitul de concurs. Vin cu maşina dinspre Stadionul Naţional, am făcut, practic, o parte din traseul de mâine: Patinoarul Flamaropol - Piaţa Muncii - Piaţa Alba Iulia - Unirii - Casa Poporului. Mi se pare îngrozitor de lung. Atletismul e, de fapt, şi o probă psihică: trebuie să te acomodezi cu gândul la misiune. Noroc că ştiam asta şi, în ultimele zile, am parcurs cu mintea, de mai multe ori, traseul de mâine. Şi mi-am repetat că nu sunt mai mulţi kilometri decât altă dată, numai drumul diferă. Şi totuşi, azi, venind spre Piaţa Constituţiei, m-am simţit intimidat.
Duminică dimineaţă. Parchez departe, pe Şerban Vodă, apoi opresc la o farmacie şi iau un unguent analgezic. În piaţă, la fel ca şi anul trecut, trăiesc o revelaţie. E România cealaltă. Cea care n-are loc la televizor. Oameni luminoşi şi bine-dispuşi, surâzători, cu copii şi căţei gata şi ei de mişcare, fete zvelte şi radiind sănătate, băieţi bine făcuţi şi puşi pe glume.



În România paralelă se ascultă Coldplay, burta revărsată peste curea nu e semn de bunăstare, nu se fură şi nu se sparg seminţe. De aceea, cei 5.000 din buricul Bucureştiului nu intră printre preocupările posturilor de televiziune. Oamenii ăştia sunt normali, deci nu există. Mai sunt 15 minute până la start şi descopăr prima sincopă a organizatorilor: 14 toalete la 5.000 de oameni. Blestemul dintotdeauna al României, detaliile esenţiale care scapă. E o coadă kilometrică. Sute de persoane, cei din spate n-au nici cea mai mică şansă să ajungă la WC înainte de startul cursei. Românii sunt nemulţumiţi, dar oarecum amuzaţi de situaţie, au antrenament la situaţii penibile. Zecile de străini (sunt concurenţi din 30 de ţări!) au intrat însă în panică. La una din cozi sunt vreo 30 de olandezi şi nemţi, băieţi şi fete. Stau toţi la rând la aceeaşi toaletă. Sunt atât de timoraţi, încât refuză să folosească şi cabinele din stânga şi din dreapta, le e teamă să nu intre în faţa cuiva. 14 toalete la 5.000 de oameni. Vor avea ce povesti acasă...

„Clocks“, „Black or White“ şi drum bun


Start! Primii ţâşnesc cei patru concurenţi în scaune cu rotile. Urmează ştafeta, iar acordurile de la „Clocks" inundă piaţa. Apoi, maratoniştii şi cei de la semimaraton, iar Michael Jackson, cu „Black or White", injectează ultima doză de adrenalină şi optimism. De-acum, în timp ce puhoiul de concurenţi se răzleţeşte, fiecare e pe cont propriu.

...Kilometrul 6. Am trecut de Piaţa Unirii, am trecut şi de Piaţa Alba Iulia, şi de Muncii... Sunt pe bulevardul Basarabia, ştiu că va trebui să dau roată Stadionului Naţional şi-mi place ideea. Mă uit la ceas, 42 de minute, foarte mult, îmi propusesem între 37 şi 38 de minute la primii 6 kilometri, însă măcar 2-3 minute am pierdut la start, din cauza aglomeraţiei. Piciorul mă doare, dar rezonabil şi încep să am certitudinea că mă va ţine până la finiş. Totul e să nu forţez. Cu cât măresc pasul, cu atât zvâcneşte mai tare ceva ce pare o venă în spatele genunchiului drept.

Intersecţie de Românii


Acum mă îndrept spre stadion, de pe margine suntem încurajaţi de oameni de toate vârstele. E tonic, România paralelă nu se reduce la cei 5.000. Poate că... Cine ştie, ţara asta are, totuşi, o şansă.

La porţile stadionului se intersectează prima oară Româniile. E coadă mare la bilete, Steaua are meci diseară. Bişniţarii dau roată cozii. Cei de la rând se uită uimiţi la mulţimea care aleargă pe lângă ei: „Ce-i cu ăştia?".  Turul în jurul stadionului trece repede. A fost o găselniţă inspirată a organizatorilor: se schimbă peisajul după monotonia alergării pe străzi. În plus, totul are un aspect civilizat. România paralelă aleargă într-un Bucureşti paralel.

La Piaţa Alba Iulia, câţiva concurenţi opresc la toaletele publice din mijlocul rondului. Mai bine pierd acum un minut, decât la coada infernală dinainte de start...

Începe să-mi fie sete. Asta nu e bine. Am trecut deja de punctul de hidratare şi trebuie neapărat să beau ceva.

Setea


Ne depăşeşte maşina oficială, s-au dus vreo 76 de minute de la start şi eu am bifat kilometrul 12. Am recuperat ceva din întârzierea iniţială, dar nu-mi fac iluzii. Ştiu că greul va veni după kilometrul 16, mai ales că setea a început să mă obsedeze.

Am trecut şi de kilometrul 13. Ascult Realitatea FM la căşti, încerc să-mi distrag atenţia de la soarele pe care-l simt în creştet, de la căldură şi, mai ales, de la sete. Ştiri în direct despre maraton. Prompterista anunţă că „tocmai s-a dat startul". Tocmai s-a dat startul acum o oră şi ceva, mă distrez. În Româniile paralele, nici măcar fusurile orare nu coincid.

În gură am clei în loc de salivă. Am scăzut ritmul. De pe margine, necunoscuţi care mă încurajează. Iată Piaţa. Am ajuns de unde am plecat, acum trebuie să fac dreapta şi să pornesc din nou spre Unirii. Trec pe lângă Anamaria, care-mi face poze. Aş vrea să zâmbesc, e groaznic de cald. Apoi trec pe lângă mama. Mă întreabă dacă mai pot. Da, îi spun că da, şi nu mint, dar e foarte cald. O voce de femeie, nu ştiu cine, strigă de lângă mine: „Trebuie să poată!". Văd că e kilometrul 14, mai sunt doar 7 kilometri.

Gustul dulce al victoriei

  

Mulţi participanţi au fost încurajaţi de rude şi prieteni pe traseu

Unii concurenţi au fost încurajaţi de pe margine.   

                          

image

Autorul reportajului, Matei Udrea, a alergat la semimaraton.

Doamne, ce sete îmi este! Nici nu mai ţin minte de când n-am mai văzut un punct de hidratare. Sau au fost şi nu le-am văzut? Nu cred... Este a patra biserică prin faţa căreia trec pe traseu. Dinăuntru răzbat, într-o linişte bizară - se aud doar paşii alergătorilor -, vocile popilor. Şirul de atleţi curge la câţiva metri de adunarea pestriţă de pe scările lăcaşului. Oameni în vârstă, cerşetori. Încă o Românie...

Kilometrul 15. E foarte-foarte cald. Şi niciun punct de hidratare. Am început să nu mai gândesc limpede. Nici nu mai transpir, nu mai am ce. Mă doare capul, ştiu că ăsta e semnul deshidratării. Şi soarele, care mă ciocăne în creştet de o oră şi jumătate...

Un pod prea îndepărtat

Acum vom părăsi malul Dâmboviţei şi vom urca pe Calea Victoriei, spre Magazinul Muzica. Nu-mi vine să-mi cred ochilor! Pe margine e un punct de hidratare. Mă reped împreună cu zeci de participanţi. Cineva întreabă dacă n-au apă. Nu, n-au. Doar băuturi energizante în păhărele. Îmi este prea sete ca să-mi văd de drum. Mă opresc şi beau patru „degetare". Când dau să plec, parcă am înţepenit. Mă trăsneşte un junghi în articulaţiile de la şold. E înfiorător. De unde a mai apărut şi durerea asta?

Uf, şi Calea Victoriei e la deal... Trec de kilometrul 16. Îmi fac calculul. Mai e destul până la Muzica, apoi încă pe atât înapoi, la vale, până revenim pe cheiul râului. 17-18... Apoi ar mai fi vreo trei kilometri. Nu mai ţin bine minte până unde alergăm înainte să întoarcem ultima oară spre Piaţa Constituţiei. În iunie, la precedentul concurs, am alergat tocmai la podul de la Eroilor, de la Spitalul Municipal. De data asta, mi se pare prea lung traseul. N-avem cum să întoarcem tot acolo!

Omul de tinichea

Kilometrul 17. Am trecut de el, acum s-a terminat Victoriei şi o luăm în sus, pe Splai. În cale mi-a răsărit o doamnă cu o tavă pe care tronau feliuţe de măr şi de banane. Iau o felie de măr, îi sunt recunoscător, în gură am iar pastă în loc de salivă şi articulaţiile mă dor îngrozitor. Nu-mi mai simt piciorul drept.

Doamne, fă să nu fie podul de la Spitalul Municipal! E groaznic de cald, ambulanţa a trecut deja de două ori pe lângă mine. Am depăşit câţiva concurenţi care s-au oprit. Alţii merg. Şi eu mă mişc ca melcul pentru că, deşi mi se pare că alerg, îi depăşesc foarte-foarte încet. Parc-am fi în bancul ăla, suntem cu trei viteze: încet, foarte încet şi pe loc.

A trecut iar maşina oficială. E a doua tură. După ea, la 20 de metri, primii alergători. Africani, bine-nţeles. 3 minute şi ceva pe kilometru, dar ei sunt la finalul maratonului, eu abia mă apropii de jumătate. Doamne, să nu fie podul de la Municipal...

...Ăla e! Podul! Când am văzut că trecem şi pe lângă intersecţia de la Biserica Elefterie, mi s-au înmuiat picioarele. Clachez psihic şi mă opresc. Pur şi simplu, nu mai pot! Gata! E un pod prea îndepărtat pentru mine. Şoldul mă doare grozav, capul îmi plesneşte, din gură s-a evaporat şi cleiul, acum nu mai e nimic. Parcă nici nu mai pot să gândesc. Pe trotuar sunt nişte copăcei atât de subţiri încât nici musca n-ar putea sta la umbra lor. Doi poliţişti se uită compătimitor, mi se pare. Şi atunci mă enervez. Sunt momente-cheie când îmi răsar în minte cuvintele lui taică-meu, pe când eram copil: „Nu există «nu pot!», există «nu vreau!»". Şi eu vreau. Mă simt ca omul de tinichea. Dar am trecut de podul de coşmar, am întors, cu fiecare pas sunt mai aproape de finiş. Abia aştept: când ajung, beau o găleată de apă!

E cald al dracului, soarele bate cu parul şi numai în cap, fizic mă simt la fel de mizerabil ca şi acum un kilometru, dar mi-am revenit psihic şi asta mă ajută. Trec pe lângă concurenţi care merg, unii fac, probabil, maratonul şi simt faţă de ei o admiraţie sinceră: oamenii ăştia mai au, în plus faţă de mine, încă o tură de 21 de kilometri!

Ultimul punct de hidratare. Dar eu mai am un kilometru şi-am terminat! Nu mai opresc, vreau să recuperez acum, la spartul târgului, minutele pierdute cu şovăiala de pe traseu. Trec pe lângă un domn cărunt, cu barbă, care aleargă - Doamne, ce sprinten e la vârsta asta! - cot la cot cu alţi câţiva concurenţi. Olandezii care au fost lângă mine tot timpul au dispărut.

Zombie

De vreo doi kilometri, în faţa mea aleargă o fată. Nu reuşesc s-o ajung, mi se pare că e un fel de Fata Morgana. În ciuda tuturor eforturilor, viteza e în continuare foarte mică şi-mi dau seama de asta uitându-mă la felul în care se mişcă picioarele fetei. Are un şort roşu. Îmi imaginez cum arată scena din afară: un grup de zombie târându-se prin centrul Bucureştiului.

În sfârşit, ultimul cot. Am părăsit malul Dâmboviţei şi ne apropiem de sosire. Se aglomerează, oameni pe margine ne încurajează. „Hai, hai, bravo, bravo!" Tot mai aproape, tot mai aproape. Vreau un ultim sprint, deşi mă dor îngrozitor picioarele şi şoldul. Trebuie să calculez bine. Ultima intersecţie, gata, grăbeşte-te! Mai e puţin, puţin. Se vede finişul, e puhoi de lume, o iau pe culoarul din stânga, cel din dreapta le e rezervat nefericiţilor care mai au încă 21 de kilometri, e hărmălaie, dar tot vacarmul se pierde undeva, departe.

Gata! Am trecut! Mai fac câţiva paşi, mă opresc şi, dintr-o dată, mă ia ameţeala. Doi colegi de la „Adevărul", fotograful Eduard Enea şi reporterul Marian Burlacu. Sunt chiar în faţa mea. Bat cuba cu ei, probabil că nu arăt prea bine, pentru că Marian se grăbeşte să-mi întindă o sticlă cu apă. Abia-l mai aud, vine o fată şi-mi taie cipul de la adidas, o alta îmi atârnă de gât o medalie uriaşă, aşa cum primesc toţi cei care au trecut linia de sosire. Mulţumesc, dar acum trebuie să mă aşez undeva, la umbră. Semimaratonul meu s-a terminat.

3 ore, 48 de minute, o secundă

Cu Emi (foto) m-am întâlnit întâmplător sâmbătă. Ca de obicei, când trebuia. Exemplul lui m-a făcut să mă reapuc de sport după două decenii. Acum îi povestesc ce problemă am şi-mi sugerează: „Probabil că sunt ligamentele. Dă-ţi cu Voltaren din belşug!". Ziaristul Emilian Isăilă are 44 de ani şi se pregăteşte în timpul liber. Pe 7 octombrie a alergat cel de-al zecelea maraton. A terminat în 3 ore, 48 de minute şi o secundă. Locul 130, la doar 93 de minute în urma kenyanului Felix Kipkorir, câştigătorul.

Emilian Isailă a alergat duminică, 7 octombrie, cel de-al zecelea său maraton

Emilian Isailă a terminat duminică, 7 octombrie, cel de-al zecelea său maraton.

Acest text a apărut pe blogul lui Matei Udrea: mateiudrea.wordpress.com

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite