Pagina cititorului: „Am nevoie de echidistanţă“

Florin Roman (36 de ani), economist, este unul dintre cititorii fideli ai ziarului „Adevărul“. „Fiecare membru al familiei este un fan al «Adevărului». Eu sunt interesat şi urmăresc ziarul zilnic. Soţia şi fiica mea sunt «vânători» de colecţii de cărţi cu poveşti. Stilul gazetei este unic în presa românească.

Citesc «Adevărul» pentru că am nevoie de echidistanţă şi normalitate, pentru că văd semeni valoroşi pe care nimeni altcineva nu-i promovează". Acesta apreciază şi modul în care sunt prezentate şi abordate subiectele în ziar. „«Adevărul» este de departe un ziar al oamenilor, şi nu al unui partid, în spatele cărora să stea diverse interese. Apreciez formatul, calitatea şi diversitatea, dar în primul rând normalitatea subiectelor abordate. Ar trebui să devină un exemplu de bune practici pentru presa română", a adăugat Florin Roman.

Pericolul legionar

Tranziţia postcomunistă din România atribuie renaşterea extremismului politic de dreapta şi reconstrucţia ideilor antisemite şi rasiste frământărilor politice specifice unei democraţii fragede. Continuitatea acestei ideologii îşi găseşte răspunsul, de multe ori, în restaurarea valorii intelectualilor interbelici, izolaţi de regimul comunist. Reabilitarea figurilor istorice ale căror sentimente antisemite erau notorii, chiar dacă, în mare parte, ocultând acest aspect din biografia lor, a determinat aderarea multor români la doctrina legionară.

Noua generaţie a extremei drepte româneşti, care se revendică, prin doctrină, de la eşaloanele regimurilor interbelice, face eforturi considerabile să se adapteze structurilor politice din prezent şi să rămână într-un cadru legal unde să-şi exercite, în continuare, influenţa. Deşi se comportă asemenea unei facţiuni care are exerciţiul politic, aceste organizaţii sunt subterane, fără statut juridic. În timp ce alte grupări cu orientări de extremă dreapta din Europa s-au orientat, din necesitate, către un stil eminamente postmodern, al camuflării şi al înceţoşării, al unei poziţii duplicitare între sugestie şi declaraţie neatacabilă juridic, extremiştii români par să refuze cameleonizarea politică şi îşi asumă, vădit, orientările lor, întrucât atunci când codul cultural este simplu, vulgar, pe înţelesul interlocutorului, şansa mesajului de a fi receptat este considerabil mai mare.

Discursul „neolegionar" este însă lipsit de coerenţă şi profund situaţional, chiar dacă utilizează o serie de termeni ce apar frecvent, asemenea unui „laitmotiv", în fiecare luare de poziţie. Mesajul antisemit nu este criptat, iar scopul principal este de a elimina nuanţa marginală a doctrinei, reactivând-o în conştiinţa populară. Metodele, chiar dacă majoritatea nu fac decât să urmărească tipare, sunt ilustrative pentru a caracteriza activitatea organizaţiei şi de a intui viitorul acesteia.  Horea Simionescu