Moartea vine cu elicopterul
0
În ziua de Crăciun a anului 1989, două elicoptere PUMA, cu câte 14 oameni la bord, au urmat un traseu fatal pentru soţii Ceauşescu: Boteni – Ghencea – Târgovişte. După aterizarea în spatele stadionului Steaua, comanda delegaţiei a fost preluată de generalul Victor Atanasie Stănculescu.
25 decembrie 1989. După decolarea din cazarma de la Boteni, judeţul Dâmboviţa, cele două elicoptere militare au zburat spre Bucureşti. Fiecare dintre ele avea la bord, alături de echipaje, câte patru paraşutişti.
Comandorul Ioan Suciu, comandantul minigarnizoanei Boteni, i-a ales pentru această misiune pe piloţii consideraţi cei mai buni din unitate: căpitanul Mircea Militaru şi maiorul Cristian Mateiciuc.
Echipajele conduse de aceştia mai aveau în componenţă câte un copilot (locotenentul-major Dan Stănescu, respectiv căpitanul Alexandru Popa) şi câte un mecanic de bord (maiştrii militari Constantin Sima şi Gheorghe Stoica).
Paraşutiştii nu ştiau care le este misiunea, nici încotro se îndreaptă. Aveau să afle, câteva ore mai târziu, că au fost aleşi să-i împuşte pe soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu, într-o cazarmă din Târgovişte. Până atunci însă aveau de făcut un drum spre Capitală, pentru a lua de acolo nişte persoane importante.
„Am zburat la «firul ierbii»"
Operaţiunea „Zborul spre Târgovişte" a fost minuţios documentată de Viorel Domenico în cartea „După execuţie a nins" (Editura Militară, 1992). Multe mărturii din acest grupaj sunt redate din această lucrare de referinţă.Totul a început cu telefonul primit de colonelul Suciu.
La celălalt capăt al firului se afla Bucureştiul. Ioan Suciu: „Dimineaţa - să fi fost ora opt, opt şi ceva - am primit telefon de la minister să asigur două elicoptere de transport şi trei de însoţire. Primele două elicoptere să se deplaseze în Bucureşti, pe stadionul Ghencea, celelalte trei urmând să facă zonă de aşteptare şi întâlnire la vest de Ploieşti".
Maiorul Cristian Mateiciuc, pilotul elicopterului PUMA 92: „Pe la ora 8.30, după masa de dimineaţă, am primit misiunea de a transporta personal şi de a cerceta aerian zona rafinăriei Brazi. La ora 10.30 urma să aterizăm pe stadionul Ghencea pentru luarea la bord a unor persoane care ne vor comunica misiunea concretă. Prin ordin s-au stabilit cele două echipaje (...) Ţinând seama de interdicţia totală de zbor din acea zi, am hotărât să zburăm la «firul ierbii», ocolind obstacolele terestre.
La înălţimea de peste 10 metri ar fi fost sinucidere curată din cauza tragerilor cu armamentul de infanterie care, cum se dovedise în primele zile ale Revoluţiei, făcuseră ravagii printre elicoptere. Căzuseră cinci aparate şi toate lovite de gloanţe".
„Mi-am dat seama că urmează un zbor ciudat"
Căpitanul Alexandru Popa, copilotul lui Mateiciuc: „Am primit o misiune specială de luptă în zona Ghencea. Având în vedere că fusesem acolo în cercetare cu o zi înainte şi că în acea misiune fusesem lovit cu foc de infanterie, am propus să zburăm sub înălţimea de 10 metri pentru a nu fi descoperiţi. Am rămas uluit totuşi când am aflat că vom fi însoţiţi de paraşutişti. Până atunci executaserăm doar misiuni independente. Apoi, când i-am văzut înarmaţi până-n dinţi şi la fel de dezorientaţi ca şi noi în ceea ce priveşte scopul concret al misiunii, am cam băgat-o pe mânecă. Mi-am dat seama că urmează un zbor ciudat..."
Locotenentul-major Dan Stănescu, copilotul lui Militaru: „Mateiciuc şi Militaru erau cei mai buni piloţi din unitate. Ambii fuseseră loviţi cu o zi înainte şi totuşi acum se arătau mândri că n-au fost opriţi de la zbor. Iar noi, echipajele, eram în al nouălea cer".
Maistrul militar Costică Sima, din echipajul lui Militaru: „Când ni s-a comunicat misiunea preliminară, ni s-a spus: «Până la Ghencea, fără legătură radio şi cât mai ferit!». Vremea era ceţoasă, urâtă, dar aveam încredere în cele două elicoptere. Erau noi, fabricate în 1986".
„Ei erau terorişti pentru noi, noi eram pentru ei"
Maistrul militar Gheorghe Stoica, din echipajul lui Mateiciuc: „Când am văzut paraşutiştii, numai cadre militare înarmate până-n dinţi, asta m-a cam pus pe gânduri. Mi-am zis că-i ducem undeva, la vreo intervenţie, şi ne-ntoarcem. (...) Ieşind pe autostradă, însă... calvar! În faţa noastră, cum ne zăreau, maşinile opreau pe dreapta, iar când se deschideau portierele şi oamenii coborau grăbiţi, ne aşteptam să se tragă în noi. Viraje, eschive, vă imaginaţi ce era în sufletul nostru... Asta până ne-am dat seama că, de fapt, oamenii opreau pentru a o lua la fugă pe câmp, de teamă să nu deschidem focul asupra lor. Că aşa era atunci: ei erau terorişti pentru noi, noi eram pentru ei. Noi aveam informaţii că teroriştii trag din maşini, iar trecătorii ştiau că teroriştii trag din elicoptere".
Plutonierul Dorin Cârlan, unul dintre cei patru paraşutişti aflaţi în elicopterul pilotat de căpitanul Mircea Militaru: „Zburam în zig zag, cum se deplasează trupele de comando. Am văzut, la un moment dat, Autostrada Bucureşti - Piteşti. Eram aproape de Bucureşti. Zburam cu uşile deschise, fiindcă n-aveam vizibilitate, hublourile sunt mici la elicopter. Am stat pe banchete, unii dintre noi s-au aşezat la mitraliere şi, practic, am vizualizat cât am putut, asigurând un fel de pază şi protecţie a noastră. Pistolul-mitralieră era «sfânt»!".
Moş Crăciun cu buzunarele pline de cartuşe
Sergentul-major Laurenţiu Ştefănescu, paraşutist din „comandoul celor 8": „La un moment dat, ca să ne mai dăm curaj, am început să ne admirăm reciproc.
Nebărbieriţi, cu ochii injectaţi, duşi în fundul capului de nesomn, cu uniformele pătate de noroiul tranşeelor, dar încărcaţi ca un Moş Crăciun cu daruri scumpe: toate buzunarele ne erau burduşite cu cartuşe. Râdeam unul de altul, băşcălioşi. Căderile în gol ale elicopterului ne făceau să ne înghiţim limba. Dar şi femeia aceea din curtea unei case: când am trecut pe deasupra ei, s-a aşezat în genunchi şi, cu ochii la noi, s-a închinat. O cruce mare făcută domol, cu convingere. Simţeam cum mi se furnică pielea şi mi-au dat lacrimile..."
Plutonierul Constantin Bărănguţă, alt paraşutist din „comandoul celor 8": „Mă simţeam greu, mult prea împovărat: aveam circa 150 de cartuşe prin buzunare, 80 în sacul cu merinde, plus 8 încărcătoare a câte 30 de cartuşe fiecare. Luasem muniţie cu carul, cu lăcomie, câtă puteam duce. Până atunci primiserăm doar câte 10 cartuşe în poligon;de-acum eram liberi, muniţia era la discreţia noastră şi ne înarmaserăm fără limite, în disperare. Toate speranţele ne erau legate de cantitatea de muniţie: cu cât aveam mai multă, cu atât eram mai siguri pe noi. Ne împovăraserăm însă peste măsură. Ba nu, fiindcă nu eram echipaţi ca de obicei: ne lipseau paraşutele..."
Pericole şi suspans în Ghencea
Aterizarea în Ghencea a fost făcută într-o atmosferă plină de suspiciuni. Moartea plutea în aer, dar nu mai era loc de dat înapoi. Piloţii şi paraşutiştii de la Boteni aveau o misiune şi trebuiau s-o ducă la capăt.
Maistrul militar Costică Sima, mecanic de bord: „Odată ajunşi în zona Bucureştiului, Militaru a luat legătura cu «Planeta» şi a cerut să i se indice locul de aterizare.
Ni s-a comunicat: în spatele tabelei electronice a stadionului de fotbal Steaua, în perimetrul unui teren de atletism înconjurat cu o biută de pământ... Am recunoscut reperele de aterizare. Nu am zărit pe nimeni să ne aştepte. Or, ştiam că de aici trebuie să luăm nişte persoane... «Ce-o fi, o fi; de va fi să plătim, vom plăti», îmi ziceam. Nu se mai ştia cine cu cine este. Nu se ştia ce ni se pregătise aici, la aterizare. Dacă ne-au trimis pentru a fi lichidaţi, să ni se captureze elicopterul?".
Căpitanul Ionel Boeru, şeful comandoului de paraşutişti: „Am aterizat pe un teren de antrenament al echipei Steaua, în Ghencea. Am primit ordin să aşteptăm, au venit apoi nişte ofiţeri şi ne-au întrebat ce căutăm acolo, de ce am aterizat. Am stat de vorbă cu ei şi asta avea să-mi prindă foarte bine la întoarcerea din misiune, pentru că m-am împrietenit cu cei doi".
Împuşcătura
Acolo a avut loc un incident care putea avea urmări dramatice. Unul dintre paraşutişti, Laurenţiu Ştefănescu, a vrut să dezasigure arma, dar s-a trezit cu o detunătură!
„Din emoţie, din greşeală, nu ştiu, m-am pomenit cu foc la gura ţevii. Reculul armei m-a lovit cu putere în piept, de parcă ar fi vrut să mă trezească din amorţeală sau din adormire. Am realizat imediat dimensiunile gafei. Am simţit cum mă cuprinde o răceală, cum tot sângele mi se urcă-n cap. Eram pierduţi: concentrează tirul pe noi şi ne rad! În acele momente de tensiune, nu se trăgea un foc de armă fără să i se răspundă cu zecile, cu sutele", îşi aminteşte paraşutistul.
Din fericire, detunătura n-a avut ecou. Vâjâitul elicopterelor, care aşteptau cu motoarele pornite, a acoperit zgomotul împuşcăturii.
„Dacă eu voi deschide focul, veţi trage în ei fără somaţie!"
Sergentul-major Dorin Cârlan, paraşutist din „comandoul celor 8": „Stăteam în poziţie de luptă culcat, cercetând dispozitivul subunităţilor din faţă. La un moment dat am văzut, printre clădirile cazărmilor, un tanc pe a cărui turelă flutura tricolorul (...) Apoi au venit lângă mine doi aviatori. Le-am spus că singurul pericol vine dinspre tabela de marcaj a stadionului. Era o tabelă electronică... Cu o singură armă, de acolo, de sus, de la circa 150 de metri, puteam fi curăţaţi toţi, ne luau ca din oală. Aşteptarea asta... Nu se auzea nimic, nu se vedea nimic, nu ni se spunea nimic... Am intrat iar la bănuieli..."
Sergentul-major Dumitru Iliescu: „Unul dintre elicoptere s-a ridicat să verifice zona, să cerceteze împrejurimile. S-a rotit de câteva ori pe deasupra stadionului, apoi a revenit. Pilotul l-a chemat pe Ionel (n. red. - căpitanul Ionel Boeru), au discutat ceva, apoi acesta ne-a chemat la el. (...) Ne adunaserăm cu toţii. «În curând va sosi un TAB cu nişte persoane pe care le vom îmbarca. Voi rămâneţi în dispozitiv de apărare, eu îi voi verifica lângă elicopter. Dacă eu voi deschide focul, voi mă veţi acoperi imediat, veţi trage în ei fără somaţie!», ne-a zis Ionel".
Stănculescu şi cei 13 însoţitori-surpriză
După o aşteptare de circa 40 de minute, pe drumul ce vine dinspre unitatea militară şi-au făcut apariţia un TAB şi trei autoturisme Aro. Din ele au coborât mai multe personaje care aveau să participe, alături de paraşutişti, la scrierea istoriei.
Când elicopterele au decolat din Ghencea, ele aveau la bord 14 pasageri noi - câte 7 în fiecare aparat de zbor.
În PUMA 90 au urcat: generalul Victor Atanasie Stănculescu, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, locotenentul-major Trifan Matenciuc (aghiotantul lui Stănculescu), maiorul Mugurel Florescu (ofiţer de justiţie), colonelul Gheorghe Ştefan (de la DIA) şi colonelul Ion Baiu (operator video).
În celălalt elicopter, PUMA 92, au urcat: judecătorii militari Gică Popa şi Ion Nistor, procurorul militar Dan Voinea, avocaţii Constantin Lucescu şi Nicolae Teodorescu, grefierul Jan Tănase şi medicul militar Liviu Verdeş.
Colonelul Gheorghe Ştefan era una şi aceeaşi persoană cu misteriosul curier care se întorsese de la Târgovişte în zorii aceleiaşi zile de Crăciun. Pentru el, noaptea precedentă fusese una agitată. Trimis de la Ministerul Apărării Naţionale să-i ducă lui Ceauşescu fiolele de insulină, pentru ca dictatorul-prizonier să nu intre în comă diabetică, Gheorghe Ştefan a fost inclus şi în delegaţia pentru „soluţia finală". El avea misiunea să recupereze cele două fiole de insulină, nefolosite de Ceauşescu de teamă să nu fie otrăvit.
Insistenţa de a recupera fiolele sporeşte bănuiala că ele nu conţineau insulină, ci o substanţă letală!
Jurnalul de zbor al elicopterelor - 25 decembrie 1989
Ora 9.45: Decolare Boteni
Ora 10.30: Aterizare Ghencea
Ora 12.00: Decolare Ghencea
Ora 13.00:Aterizare Târgovişte
Mâine în „Adevărul"
„Escadronul morţii" ajunge în cazarma lui Ceauşescu
CITEŞTE ŞI ALTE POVEŞTI IMPRESIONANTE ALE CELOR CARE AU MURIT ÎN TIMIŞOARA, ÎN DECEMBRIE 1989:
REVOLUŢIE: Prăpădul făcut de armată în Calea Girocului pentru tancurile blocate de manifestanţi
DECEMBRIE `89: Cadavru ascuns în spital ca să nu fie furat de securişti şi dus la crematoriul Cenuşa
CAMPANIE: Masacrul de pe Podul Decebal, din 17 decembrie `89, văzut după 20 de ani de libertate
REVOLUŢIE: Moartea care a venit dintr-un ARO al trupelor USLA
Decembrie 89. Asasinate în Spitalul Judeţean din Timişoara
Decembrie '89. Familia care nu mai are sărbători de iarnă de 20 de ani
Se încarcă comentariile...
