Măriile din Maramu'

Sunt între Mării, între Măriile ceriului şi cele ale pământului care poartă nume de apă: Valea Izei. Ştiu unde începe ceriul când mă uit spre Gogoşa, ţâmp de deal ce creşte-a

Sunt între Mării, între Măriile ceriului şi cele ale pământului care poartă nume de apă: Valea Izei.

Ştiu unde începe ceriul când mă uit spre Gogoşa, ţâmp de deal ce creşte-a munte şi m-a blăstămat să-l pomenesc când oi pleca. Da' nu mă uit mult şi-întorn privirea repede: ceriul e gol însă aci, jos, munca nu se termină niciodată.

Prima Sfântă Mărie a trecut, iar cea de-a doua se-apropie îndeajuns de mult încât să te gândeşti deja ce vei purta, ca straie, în a doua sărbătoare mare ce-o slăveşte pe Fecioară.

Fiind pe Valea Izei, zonă unde credinţa încă ocupă un loc important în felul oamenilor de a-şi croi viaţa, judeci trecerea timpului şi altfel decât după meciurile de divizie care se aştern cu regularitate în campionat.

Iar sărbătorile Mariei sunt importante într-o zonă unde acest nume e printre cele mai răspândite la femei, ca şi Ion, la bărbaţi.

Şi te gândeşti cum te vei primeni: poate cu o cămeşă nouă, poate cu un lucru nou în casă, o împletitură care să aducă o mică schimbare, o bucurie, fiindcă e făcută de mâna ta. Cât mai sunt mâini care să ştie şi să vrea să facă asta.

Un strateg cu cerga în braţe

Maria Man are pensiune, e învăţătoare, se ocupă de căminul cultural, toarce şi ţese, îşi duce copiii pe care-i îndrumă la festivaluri şi a intrat pe lista mea cu cele mai tinere şi frumoase bunici.

E ca argintul viu: face, desface, organizează, curăţă, găteşte, telefonează, toarce, ghidează, povesteşte şi are grijă de nepoţica cea mică, ce se luptă cu dinţii care vor să-i iasă.

E ca un general ce pregăteşte un asediu. Care asediu nu mai vine, şi fiecare zi de tip "ziua cea mai lungă" îşi găseşte o copie, tot aşa de plină şi de neprevăzută, care se aşază în calendarul lipsei de odihnă: azi, mâine, poimâine.

Selecţie la… textile

Îmi spune despre copilele care vin în grupul ei de la căminul cultural (pe care îl conduce). Nu le ia decât cu cămeşă autentică, făcută după tradiţie, pe material bun şi nu pe nailon.

Dar tot ea îmi spune că la şcoală nu mai merge să iei copiii şi să-i înveţi cusăturile la orele de lucru manual. Ei nu mai vor să ştie a coase nici măcar un nasture.

La pensiunea sa ai cergi făcute de ea, prosoape şi traiste produse de familia ei, ai caier cu cânepă şi poţi învăţa să torci.

M-a învăţat şi pe mine, într-una din serile târzii când, după întâlnirea cu zeci de oameni cu care am vorbit în Şieu şi Ieud, am stat să analizăm rezultatele muncii mele şi să trasăm noi linii de atac. Iar pentru lucrul cu lânurile şi cu vopsitul lor, Maria m-a dus la altă Marie, la o familie de învăţători la pensie.

Covoarele aşteptării

Ca Mărie vrednică a Văii Izei, învăţătoarea pensionară Maria Dunca face covoare şi cergi, dar îmi spune că tot ea şi toarce, şi vopseşte lânurile. Pe lângă că ţine casa şi creşte animale, şi-a mai şi ridicat casă mare şi mândră fiului plecat în alte părţi, pentru când s-o înturna în locul lui. Căci aşa e obiceiul locului: să faci casă coconului tău, unde-o fi el, să aibă unde veni.

Îmi trece un abur prin ochi când aud discuţia despre aşteptat şi pensie şi tot ce ţine de bătrâneţea fiului de departe, care are acum doar puţin peste 40 de ani.

Dar asta e soarta în Valea Izei: îţi pleacă repede coconii, îţi sar din copilărie spre cele zări străine şi tot ce poţi face e să-i aştepţi şi să trăieşti scrâşnit, că poate-i mai apuci când se pensionează. Doar să nu uite, să nu-şi uite casa şi locul… Şi le faci covor, întins pe zeci de ani, ca şi Penelopa - pânza ei…

Cu pasul timpului

Cât despre foştii elevi… Le-au trecut prin mâini când erau mici, lor, Măriei şi lui Lupu, salutau respectuos şi cereau sfaturi, dar acum ştiu să salute în limbi străine, îi mâncă străinătăţile şi vin doar de Sărbători să se fălească şi să arate ce au şi cât au strâns.

Îmi spune Lupul casei, cât radem o ţuică de-aia tare, că ţăranul maramureşean cunoştea, mai demult, şi Mersul trenurilor "din cap", de cât colinda să lucre, ca o albină ce iese primăvara din stup şi se întoarnă cu zăpada. Şi că, în câţiva ani, oamenii lor şi Europa tot aşa de bine or şti-o. E bine, e rău? Frasu' ştie - mă gândesc eu. Văd doar că ce e vechi şi bun dispare şi asta n-a fost niciodată bine...

Maria Dunca ia furca pentru tors în mână şi mă întreb, brusc, în ce buclă de timp am intrat. Învăţătoarea a redevenit una din femeile satului, a revenit la munca mâinilor, acolo unde lâna nu-ntreabă câte clase ai, ci câtă aplecare ai spre culori.

Îmi spune cum încearcă toate ierburile şi scoarţele, ca să caute culori noi, într-o alchimie bună, a noului veac. Şi face galbenul din cruşin, maroul, din scoarţă de stejar, verdele, din frunză de nuc sau din mentă. Şi-şi trece timpul cu covoare, până i-or ieşi coconii la pensie şi s-or mări nepoţii.

Cu truda cioantelor, tradiţia mai stă pe Iza! Încă o ţâră, măcar

Merg şi la Ioana Trifoi care coase, ţese şi brodează. Stă la Sighet de mult timp, dar îşi ţine casa din Şieu. E cel mai frumos muzeu "de buzunar" pe care l-am văzut vreodată. Cum să-l lase? Că-mi spune că mama ei a crescut cinci copii "cu truda cioantelor ei". Iar Ioana continuă munca mâinilor.

Îmi arată multe ţoale, ţesături, modele, cusături, materiale diferite. Şi ea, şi fata ei, Maria (cea mai mică Mărie din şirul celor trei "ale mele"), sunt îmbrăcate în port popular. Şi merg aşa şi la nunţi, şi la biserică. Şi nu le râde lumea şi se simt bine. Dar o altă fată a ei e în Olanda. Mă gândesc ce va purta ea când va veni de acolo...

O şcoală de dezvăţ, nu de învăţ...

Maria îmi arată o "ie de vară". Ceva absolut aiurea, ca să folosesc un cuvânt general. E plastic cusut cu aţe roşii, ţipătoare. Spune că acum aşa vor fetele, când vor ceva uşor... Ea e elevă la design vestimentar, în Sighet.

În trei ani nu le-a pus nimeni un ac în mână, a învăţat doar structura materialelor şi din ce-i făcută maşina de cusut. De departe - pentru că maşinile alea nu merg. Aşa că nimeni nu ştie că fata de pe Iza e din familia unei mari cusătorese şi poartă în mâini tradiţia de generaţii a unei familii cunoscute...

Maria şi Ioana Trifoi mă duc spre poartă, mândre şi frumoase în portul lor, şi parcă plec de-acasă din casa lor. Mă aplec pentru că, mergând, strigă după mine, din curte, doi trifoi cu patru foi. Unul îl dau Mariei, sper să-i poarte noroc şi stăruinţă, să meargă mai departe pe drumul acului şi al mătăsii de pe cămeşile tradiţionale.

Când plec de pe Iza, plec doar pentru că definiţia lucrurilor bune e că au un sfârşit, nu de altceva. Altfel nu se există...

Iau cu mine o cămeşă de Maramu, o s-o port la o rugă în Banat, de dragul Măriilor mele şi al Ioanei, de Sfânta Mărie mică, şi dacă nu-i place cuiva de la şes, o să-i zic să mă pupe... ştiţi voi. Şi asta încă în mai multe limbi, dacă trăbă, ca maramureşeanul nostru când pleacă în lume. Şi când nu uită di tăt de unde-o plecat.