Video Locurile uitate unde românii căutau miracole. Atrăgeau mii de oameni în trecut, datorită unor întâmplări stranii

O mulțime de locuri din România au păstrat istorii ale unor întâmplări neobișnuite, care le-au transformat în scurt timp în locuri de pelerinaj ale românilor aflați în căutarea miracolelor. Unele au continuat să atragă numeroși oameni, în schimb altele au fost date uitării, cu tot cu eroii lor.

La buturugi. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Icoane care au lăcrimat, apariții considerate miraculoase și fenomene inexplicabile, puse pe seama intervenției divinității, au făcut din numeroase locuri din România destinații de pelerinaj pentru mii de oameni. Multe dintre ele au fost atractive doar pentru o scurtă perioadă.

Fenomenul Maglavit

Un astfel de loc se află pe malul Dunării, în localitatea Maglavit (județul Dolj), și a devenit faimos datorită lui Petrache Lupu (1907–1994), ciobanul căruia i s-ar fi arătat însuși Dumnezeu. Minunea relatată de acesta preotului satului s-a petrecut în primăvara anului 1935, în locul numit „La Buturugi”, aflat la marginea unei păduri de sălcii care despărțea Dunărea de casele sătenilor din Maglavit.

„În ziua de 31 mai 1935, era într-o vineri, trecând Petrache Lupu în dreptul a trei buturugi din pădure, i-a ieşit în cale un moş cu barbă albă şi lungă până la brâu, cu mustăţi foarte lungi şi împreunate cu barba. În loc de îmbrăcăminte avea peste tot numai păr alb ca mătasea, care îi acoperea corpul până la degetele picioarelor, ca un fel de sarică ciobănească. Sta în aer, la vreo două palme de pământ. De la el venea un miros aşa de frumos cum nu se întâlneşte la nicio floare pe câmp sau în grădină, ceva care aduce cu mirosul de smirnă”, scria medicul Gheorghe Marinescu, în cartea „Lourdes şi Maglavit” (1936).

Petrache Lupu a relatat preotului din sat că „moșul” care plutea deasupra pământului i-a vorbit astfel:

„Nu-ţi fie frică. Să te duci să spui la lume, la părintele, că dacă oamenii nu se potolesc, dacă nu ţin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele şi dacă nu vin la biserică, atunci va fi foc”, rememora păstorul, a cărui vedenie avea să îl facă în scurt timp celebru.

Povestea întâlnirii cu divinitatea a ajuns în scurt timp pe paginile mai multor ziare importante din România și a transformat pășunea satului și casa lui Petrache Lupu într-un loc de pelerinaj căutat de zeci de mii de români. Satul devenise atât de aglomerat încât mulți români cădeau victime ale unor boli răspândite din cauza mizeriei lăsată în urmă de alți pelerini. Petrache Lupu, atunci un tânăr cu probleme de vorbire și o ușoară debilitate, a fost prezentat ca un mesager al divinității, un sfânt printre oameni, capabil să prevadă viitorul și să-i vindece pe cei bolnavi. În jurul lui, autoritățile locale, afaceriști și politicieni căutau să profite material sau ca imagine de popularitatea sa.

Al Doilea Război Mondial a îndepărtat atenția românilor de la tânărul cioban, iar noul regim comunist care a urmat războiului l-a marginalizat. Petrache Lupu a fost portretizat de comuniști ca un șarlatan și a fost trimis în închisoare pentru un an, fiind acuzat că ar fi furat din avutul satului. Apoi a fost reintegrat în satul colectivizat, dar nu mai putea vorbi despre minunile care îi erau atribuite înainte de război. Abia după 1990, povestea sa a revenit în atenția publicului, prin caracterul ei senzațional.

Petrache Lupu a murit în 1994, fiind înmormântat în curtea mănăstirii de pe malul Dunării, a cărei construcție a început în vremea în care acesta era privit ca „Sfântul de la Maglavit”. În centrul satului din Dolj, o statuie îl înfățișează în straie de cioban, cu o cruce agățată de cojoc. Locul numit „La Buturugi” a fost delimitat, iar unii pelerini continuă să arunce bani lângă trunchiurile unor sălcii îmbătrânite și uscate, în speranța unor noi minuni.

Lacul vindecător din Munții Banatului

La sfârșitul anilor ’20, Munții Semenic au devenit loc de pelerinaj pentru numeroși români, datorită câtorva tăuri cărora localnicii le atribuiau proprietăți vindecătoare. Lacurile aflate pe platoul montan al Semenicului, la aproape 1.500 de metri altitudine, au fost amenajate și transformate într-un loc de scăldat, unde oamenii erau invitați să se îmbăieze pentru a se vindeca de diferite afecțiuni.

În 1935, anul în care Semenicul a intrat formal în circuitul turistic, o cruce înaltă de 12 metri fusese ridicată pe munte, în poiana din vecinătatea stațiunii din Banatul Montan, pentru a marca locul de pelerinaj al românilor ortodocși.

„În mijlocul acestei poiene, pe vârful flancat de două lacuri cristaline și izvoare reci, cu apă posedând proprietăți radioactive, inițiativa părintelui Miron Mănescu, sprijinită de consătenii săi, precum și de ajutorul dat de domnii Pop și Ghenea, directori la societatea «Reșița», s-a așezat o mare, solidă și impresionantă cruce de fier sudat. Crucea, înaltă de 12 metri, are la bază o clopotniță și un mic altar câmpenesc. Sfințirea ei s-a făcut vara aceasta, la 21 iulie, când s-a organizat și un mare pelerinaj de peste 10.000 de credincioși din toate comunele bănățene”, informa ziarul Dimineața în 1935.

Crucea de la Semenic. Foto: Sergiu Faur. Facebook

Ridicarea crucii care marca locul de pelerinaj s-a datorat bălții de la poalele ei, numită „Baia Vulturilor”, despre care oamenii credeau că, îmbăindu-se aici în zile de sărbătoare, ca Sfântul Ilie, se vor vindeca.

„Suferinzi de diferite boli și-au găsit aici leac și alinare. Reumatici, paralitici, muți, surzi etc. au venit, s-au scăldat și au plecat, în multe cazuri vindecați. În acest fel, Semenicul a intrat în credința poporului, iar pelerinajele stabilite de comun acord cu părinții Bisericii, pentru ziua de Sfântul Ilie, în fiecare an, au atras tot mai mulți credincioși”, informa ziarul Dimineața.

Cu timpul, crucea de la Baia Vulturilor a rămas un punct de atracție al stațiunii din sud-vestul României, iar tăul său, un loc în care unii călători aruncă monede, în dorința de a-și spori norocul. Un schit a fost amenajat în apropiere, căutat mai ales în ziua Sfântului Ilie, la hramul așezământului.

Izvorul tămăduitor uitat din Pădurea de Argint

Nenumărate legende vorbesc despre izvoarele vindecătoare din România. Un astfel de loc a rămas ascuns în „Pădurea de Argint” de la marginea satului Săcărâmb, din Munții Metaliferi.

În mijlocul pădurii de fagi de la poalele vârfului Gurguiata, de peste 1.000 de metri, se află un izvor legendar. Unii localnici relatau, la mijlocul secolului al XIX-lea, că aici a ajuns alaiul împăratului Franz Joseph, în timpul călătoriei sale în Transilvania.

„Povestea spune că împăratul a traversat pădurea, pe drumul pe care aurul extras de mineri era transportat spre Zlatna, oprindu-se în dreptul unui izvor. Aici a luat masa şi a băut din apa tămăduitoare a izvorului, despre care se spune că a aflat că aduce binefaceri sănătăţii. Apa acestui izvor este foarte pură şi este încărcată de energie, lucru stabilit de numeroase studii”, relata Alexandru Pavel Tokar, autor al monografiei Săcărâmbului.

Un monument de piatră, ascuns în pădure, la capătul unei poteci care urcă din drum pe lângă izvor, aminteşte de legenda locului. Deasupra izvorului, un foişor de lemn, înălţat sub forma unei piramide, reprezintă, potrivit unor localnici, cel mai revigorant loc din Pădurea de Argint. În ultimii ani, pădurea a devenit o destinaţie pentru amatorii de meditaţie din toate colţurile ţării, dar şi pentru cei aflaţi în căutarea senzaţiilor tari. Totuși, vechiul său izvor a rămas abandonat, iar farmecul pe care îl exercita Pădurea de Argint în trecut s-a mai risipit odată cu exploatările forestiere.

În secolul al XVIII-lea, când au fost deschise minele de aur de la Săcărâmb, ţinutul din Munții Metaliferi era acoperit, într-adevăr, de păduri seculare de fagi, cu scoarţe argintii (Fagus sylvatica, varietatea leucodermis), asemănătoare celor de mesteceni. În următorii ani, suprafeţe întinse ale acestora au fost tăiate pentru a fi folosite în minerit, pentru a face loc caselor familiilor de mineri ori pentru întreţinerea gospodăriilor.

„Când a fost mai întâi descoperită această mină, munţii dimprejur erau acoperiţi cu păduri, dar lemnul de lucru necesar exploatării, îndeosebi cel pentru consolidarea cu lemn a minei înseşi, a golit locurile vecine de copaci înalţi, aşa că lemnul acum se aduce de departe, transportându-se cu pluta pe Mureş, la picioarele munţilor”, nota savantul englez Edward Daniel Clarke (1769-1822) , care a vizitat Săcărâmbul la începutul secolului al XIX-lea.

Locurile au fost reîmpădurite treptat, însă noul arboret a păstrat doar numele arhaicei Păduri de Argint.